Imparatia apelor

Din spusele parintilor, cand aveam aprape trei ani si jumatate, tatal meu, de profesie dascal-invatator, a fost transferat ca director, la Scoala primara din satul Azaclau din judetul Tulcea. Din cercetarea mai multor materiale, tata a stabilit ca satul ar fi avut la acea data circa 137 de ani (anul infiintarii sale fiind probabil 1800, cu statut de catun la inceput). La data sosirii noastre in sat, acesta apartinea de plasa Macin (o subdiviziune mai mica decat un judet, in vechea organizare administrativa a tarii; judetul era o diviziune teritoriala a tarii,condusa de un prefect(sef al administratiei si al politiei); sau, altadata, a unui ispravnic. Vechiul sau nume a fost Cazacul, pe care turcii l-au schimbat in Azaclau in timpul ocuparii Dobrogei de catre ei, prin forta.Situat pe malul drept al Dunarii, tinutul in care se afla satul este mlastinos,inundabil, la fiecare revarsare a apelor Dunarii. De furia apelor scapa culmile celor catorva grinduri care strajuiesc malurile garlelor( mici brate ale Dunarii, in teritoriu).Cultivate , aceste grinduri, sunt productive si in timpul inundatiilor. Intre garle sunt balti pline cu peste, iar restul de teren este ocupat de paduri si mlastini cu stufarii bogate. In mare, satul era amplasat de ambele parti ale soselei care pleaca de langa malul drept al Dunarii unde se afla un debarcader, si duce la Tulcea. Prin aceasta punte, pe care sunt debarcati calatorii si marfurile din orasul Galati,se face legatura cu orasul Tulcea, resedinta de judet.Cota soselei este deasupra nivelului de inundatie. Casele erau amplasate pe platforme de pamant si piatra, bine compactate, asa ca efectul inundatiei se resimte doar la nivelul igrasiei asupra peretilor. Cel putin in casa unde am locuit nu am avut de-a face cu apa in interior. Legatura intre case si rambleul soselei se facea printr-un drum perpendicular pe sosea construit tot din umplutura de pamant si piatra, la nivelul soselei, ca sa nu fie depasit de apele revarsate ale Dunarii.
Fiecare casa avea cate o barca, pe care localnicii o foloseau si pentru circulatia in
jurul casei, prin curte, spre a da graunte pasarilor,mai ales gainilor care stateau cocotate in copaci si pe unde mai apucau. In localitatile de balta, barca este, fantezist spus, si caruta, si vapor, si pescador; fara prezenta ei, nu se concepe gospodaria in localitatile riverane.In satul Azaclau, ne plimbam mult cu barca , pe timp frumos; o faceam in limitele imprejmuirii curtii.Principala distractie era gasirea oualor de rata, prin tot soiul de cuiburi,improvizate spontan, de acestea. De fapt,ratele si gastele sunt cele mai fericite vietuitoare domestice; plutesc neintrerupt, pe apele din care isi procura pestisori, insecte si plante acvatice pe saturate. Pe ape dorm, pe ape isi cresc puii. Un farmec aparte, de basm, il constituie pentru un copil, glasul apelor: corul rasunator al broastelor, ca si inotul discret al serpilor de apa- balauri abil ascunsi in adancuri, te poarta in involburate lumi de gand si spaime, pe care, fantasmele noptii, le transforma in cumplite strangeri de inima. O alta mare placere de copil de balta era pescuitul la cosul de nuiele impletite; o faceam impreuna cu tatal meu, cand nu era ocupat la scoala. Dar, niciodata, nu mancam pestii prinsi: unul era frumos colorat, altul prea speriat sau altul prea mic; fiecare avea cate ceva pentru care era aruncat imediat, in apa. Odata, am prins un peste cu solzi multicolori; l-am numit Regina si i-am dat drumul cu sfiosenie. Tot cu barca, alergam si dupa libelule; pana in ziua cand, aplecandu-ma prea mult, si brusc peste barca, am facut o scufundare fortata.Sperietura trasa, a fost sora cu moartea; Milica, prin reflex, s-a agatat cu disperare de marginea barcii si nu m-a urmat in apa.Seara, cand le-am spus parintilor, dupa mustruluiala cuvenita, ne-au interzis sa mai folosim barca; restrictia, ca de obicei a durat cateva zile.In satul Azaclau, se bea apa luata in butoaie, din Dunare.Sterilizarea ei se facea cu piatra acra. Uneori, se nimereau in butoi si cativa pestisori , urmarirea inotului carora, era distractia mea preferata;pana intr-o zi, cand aplecandu-ma prea mult peste marginea butoiului, sa-i vad mai de aproape, am cazut cu capul in butoi.Instinctul de conservare m-a salvat si de aceasta data, rasucindu-ma brusc, in butoi, dupa primele guri de apa inghitite. S-ar crede poate, ca viata pentru copii din satul Azaclau ar putea fi plicticoasa. Nicidecum! Copii alearga pe sosea, isi ajuta parintii la pescuit si inoata in Dunare.De placerea inotului, nu m-am bucurat; parintii, tematori, nu m-au lasat sa incerc. Asa, n-am invatat inotul si faptul, m-a marcat pe viata. Cand nu poti face ceva, ce toti reusesc, te domina un complex de limitare, peste care greu poti trece. Sa alerg cu copiii aveam voie, pana cand o intamplare periculoasa mi-a redus entuziasmul. Dupa retragerea apelor, placerea copiilor din sat, si a mea, desigur, era sa mergem in padure,unde alergam, ne urcam in copaci, cotrobaiam prin scorburi, dupa oua de pasari sau alte noutati copilaresti. Stiind ca sunt porci mistreti sa chiar porci domestici, salbaticiti, ne organizam sa nu avem surprize; faceam cu schimbul, de paza, sa nu ne trezim cu vizita unor mistreti, despre care auzisem ca sunt periculosi.In cazul unor miscari sau zgomote ciudate, iscoadele dadeau alarma prin strigate si fluieraturi; la auzul acestora noi, ceilalti, alergam spre cel mai apropiat copac,de obicei o salcie, si ne cataram cat mai sus posibil. In joaca, se dadeau si alarme false, dar intr- zi, ne-am dat seama , ca nu este loc de glume, decat cu riscuri. Iscoadele au dat semnalul stiut. Abia ce ne-am catarat intr-o salcie, ca au si aparut mistretii, amenintatori cum nu –mi inchipuisem: cu grohaituri din boturile inspumate din care pe langa colti, curgeau bale pofticioase, rascoleau pamantul de furie, pentru ca apoi, cu coama de pe spate zburlita a amenintare , sprijiniti pe copitele din spate,sa incerce sa se urce dupa noi, in copac. Acum, imi inchipui ca dupa virilitatea manifestarii, erau masculi si destul de periculosi. Plictisiti de esec, intr-un tarziu, au plecat. Inca ingroziti, am coborat din salcie, si intr-un suflet, am alergat spre sosea; pana acasa, nu m-am oprit.De atunci joaca in padure si-a pierdut farmecul. De altfel, toata viata m-am temut de pericole! Poate si de asta mi-am ascultat parintii si n-am invatat sa inot.M-au speriat cu inecul, si asta mi-a ajuns. Poate si cazurile de inecati au contribuit la spaima mea. Unul, s-a desfasurat chiar sub ochii mei, cu un flacau din sat, pe care-l admiram aparte. S-a intamplat de pe pontonul de la Dunare. Dupa ce el a sarit in apa, altul s-a grabit si, fara sa vrea,l-a lovit in cap. Ameteala produsa, i-a fost fatala: a lesinat si curentul apei l-a dus la vale; cand l-au gasit,mort, avea plamanii plini cu apa. Frica de apa, am capatat-o si dupa ce am vazut urmarile furiei valurilor acesteia.Intr-o noapte furtunoasa, ambarcatiunile acostate peste noapte la mal, au fost proiectate cu atata putere, incat au intrat,pur si simplu, in casele de langa mal, distrugandu-le, asemenea unui berbec de asalt.In satul Azaclau, tot in lumea lor, sunt: stuful, pestii si pasarile de balta-pescarusii, ratele salbatice si berzele, ale caror cuiburi pe acoperisurile caselor, se spunea ca purtau noroc-le fereau de incendii.
Retin berzele pentru ca am aflat in mare taina, ca intr-o noapte, mie si Milicai- sora mea cea mare, ne-au adus o surioara, pe Marcela. Multe ganduri si intrebari mi-am facut in legatura cu aceasta lucrare a berzelor. M-am dumirit mai tarziu, cand la scoala primara, - langa colegele mele- ,am simtit primii dulci fiori care cheama berzele pe acoperisuri.Fetele, pe tot parcursul vietii, sunt mult mai evoluate decat baietii si pot fi excelenti profesori pentru acestia, cu conditia ca, asemenea lor, sa-si insuseasca tranzitoriu, iluzia sindromului pseudosuperitatii fata de altii.Despre evolutia fetelor, imi amintesc oarecum jenat, urmatoarea intamplare; in clasa a treia primara, o colega, facandu-mi insistent ochi dulci, nu a rezistat indiferentei mele timide si, in recreatia mare, mi-a scris in caietul de lectii:”Pe bancuta mea de brad,
Stau cu capul rezemat
Si la tine ma gandesc,
Cum sa-ti spun cat te iubesc”.
Pentru ca fata imi placea foarte mult,cele scrise, m-au tulburat; si atata m-am foit pe locul meu, ca am cazut din banca, spre hazul tuturor copiilor din clasa.
Pe langa dezastre, revarsarea apelor mi-a dat o lectie de morala, pe care daca n-o traiam,
n-as fi crezut cele ce urmeaza.In caz de pericol mortal, vietatile care nu se suporta, devin indiferente unele fata de altele. In aceasta idee, nu uit mirarea care m-a cuprins cand in casa noastra , inconjurata de ape, soarecii se jucau peste pisicile din casa, fara ca ele sa se sinchiseasca. Aceleasi pisici pe care in vremuri normale le vedeam si cu cate doi soareci in gura deodata.Despre alte vietuitoare-vulpi si iepuri- ,surprinse de ape, pe varful unor grinduri, povesteau seara localnicii, la sezatorile pe care le organiza tatal meu, la scoala. Deseori m-am intrebat asupra acestei ciudatenii:oare frica de moarte sa inhibe instinctul existentei carnivore? Sau sa declanseze porniri de minima rezistenta?
Viata de dascal era precum cea de militar:mergi unde-ti cere datoria. Asa se face ca in anul1944,tatal meu fiind transferat in Basarabia,am parasit, cu nedumerire,satul Azaclau.