NECUNOSCUTA DIN TREN

Auzisem de amărăciunile provocate de dragoste, dar nu văzusem niciodată urmările ei palpabile în sănătatea oamenilor..Până într-o seară….Mergeam spre Iaşi, cu un tren, care avea vagoane de dormit. Nu mi-era somn, aşa că mă plimbam pe culoar, de-a lungul trenului. La un moment dat, vad controlorul de bilete, discutând parcă aprins, cu o călătoare; o tânără frumoasă, ce părea trecută de anii facultăţii. Îmi văd netulburat de plimbare, când o aud: “am întârziat, n-am reuşit să-mi cumpar bilet, iar banii care mi-i cereţi, nu-mi ajung”. După ton şi felul ales, în care vorbea, mi-am dat seama că nu este o persoană obişnuită, şi că nu poate fi o blatista. Chipul plăcut, şi felul îngrijit în care era îmbrăcată, m-au făcut curios…M-am oprit în dreptul lor, ca orice gură- cască; de fapt, pe conductorul de tren îl cunoşteam, pot spune chiar că eram prieteni de-o bere… Călătoream de la Bucureşti la Iaşi, destul de des, şi cam de fiecare dată, tăifăsuiam la câte o halbă de bere, repetată după caz, la înflăcărarea discuţiilor, ca să ne stingem entuziasmul, care nu mai reţin, la ce aspecte, lua parcă foc. Prietenul meu de bere, când m-am oprit, îmi spune amuzat tărăşenia, din care, mi-am dat seama că nu credea o iotă. Convins de adevărul călătoarei, l-am întrebat, ca într-o doară, care ar fi diferenţa de plătit, şi i-am dat-o fără ezitare. Problema, odată lămurită, i-am invitat la o bere, la mine în cuşetă. În timpul discuţiilor, doamna, s-a recomandat a fi medic pediatru din Galaţi, şi că merge la Iaşi pentru o problemă personala. Mi-a cerut adresa unde mă poate găsi, să-mi restituie banii. Institutul de proiectări, unde lucram se afla într-un bloc, lângă hotelul Lido.Aproape uitasem povestea, iar la bani, nu mă mai gândeam; de obicei, când împrumut bani, îi consider aprioric pierduţi. Într-o zi, la servici, mă anuntă de la poartă, că sunt aşteptat la intrare. Nedumerit, cobor, dar…., surpriză, Doamna Doctor din tren; jovială, dezinvoltă, dupa scuzele de întârziere, mă invită la Lido, la o cafea. Ca la cafea, banalităţi. Printre altele, mi-a spus că va mai sta câteva zile în Bucureşti, şi dacă doresc, ne mai întâlnim, tot aşa, la o cafea. Parcă am reţinut, că mai are câteva probleme de rezolvat, după care, dacă voi dori, ne putem vedea din nou, la ea în Galaţi. Şi că mă va anunţa din timp. Îmi spunea totul, cu o anumită strălucire în privire, încât credeam că în ceaşcă, avea avea alcool în loc de cafea. Ne-am mai văzut o zi, sau două , apoi, a dispărut, tot aşa cum apăruse.
Aproape uitasem de Doamna Doctor. Peste mai mult de un an, eram în Galaţi, în delegaţie de serviciu. Pe Calea Domnească, mă intersectez cu cineva, o doamnă. Ne oprim derutaţi, întrebandu-ne din ochi, de unde ne cunoastem. Imi pare o fantasmă, din abisurile sufletului. Mă opresc brusc, sau poate amândoi am făcut-o, şi îmi spune: da, eu sunt; ne-am cunoscut în trenul de Iaşi, m-ai salvat din mâinile controlorului. Mi-am revenit, brusc; dar nu-mi venea să cred; portretul strălucind de sănătate şi frumuseţe, dispăruse; aveam în faţă un chip obosit, puternic marcat de semnele unei suferinţe răscolitoare. Nu i-am arătat, dar într-un gest duios, i-am mângâiat mâna, şi i-am spus, ca un reproş blând: la ultima noastră cafea, mi-ai promis, că ne vom revedea aici, în Galaţi, de câte ori voi dori. Ştiu, mi-a răspuns ea la mângâiere, dar s-a întâmplat ceva: eu nu ţi-am spus, că sunt căsătorită, şi că soţul meu, concomitent, şeful secţiei unde lucram şi eu, era un bărbat gelos şi violent; iar sub pretextul geloziei mi-a intentat divorţ şi a început să trăiască în concubinaj cu o colegă; mă batea, să-l părăsesc, să aibă cale liberă; întâmplarea, m-a afectat puternic. În tren, unde ne-am cunoscut, urcasem întâmplător, fără un scop anume. Voiam numai să uit…., să uit…, toate necazurile. Intrasem într-o stare de depresie gravă; la înapoiere, am fost internată mult timp. El a fost destituit, concubina l-a părăsit pentru noul şef, cu care s-a şi căsătorit. A trecut şi el, prin clipe grele. Ascultându-i vocea plină de compasiune, cu care parcă-l căina pe cel care-i produsese atâta suferinţă, m-am întrebat, aproape revoltat, de ce suflete nobile, precum al interlocutoarei mele, sunt atât de nedrept, supuse unor astfel de încercări absurde ale vieţii. Impresionat, am uitat să-i cer un număr de telefon, să ne mai auzim din când în când. Şi anii s-au scuuuurs, s-au duuuus, şi n-am mai întâlnit-o, în ciuda plimbărilor îndelungi, pe Calea Domnească, din Galaţi. În speranţa că va apărea ca atunci, din seninul clipei întâmplării…Daaar…, n-a mai apărut! Şi acum, când povestesc, sunt foaaarte, foaarte trist! (20.09.2009)

ANCHETA

Telefonul sună prelung la 112 Poliţie. După o aşteptare nefirească, birocratică, o voce repezită, deranjată parcă, răspunde răstit:
- Ce doriţi?
- La telefon Roxana Popescu, se aude o voce feminină sugrumată de spaimă ; vreau să vă anunţ că l-am găsit pe soţul meu mort în pat, deşi aseară, când s-a culcat, era perfect sănătos. Vecinii mi-au spus că trebuie să anunţ Poliţia, înaintea Salvării. Vă notaţi adresa mea? Strada Eşecului nr 13, scara 3, etajul1, apartamentul 7, nu avem interfon; vă aştept jos la intrarea blocului. Agentul de serviciu, a notat, impasibil, cele comunicate; în indiferenţa lui matinală, nu şi-a dat seama dacă vocea de la telefon era sugrumată de durere sau de emoţia transmiterii anunţului .Doamnă, condoleanţe, trimitem imediat un echipaj să constate cele sesizate. Uşurată de a-şi fi făcut datoria doamna Popescu aruncă o privire fugară, ca să fie totul în ordine la sosirea echipajului. Cochetăria feminină nu se dezice nici în cele mai dramatice momente. Soţul mort în pat era mai puţin important, în faţa dorinţei ca impresia lăsată unor străini să fie cât mai favorabilă; este probabil o stare de spirit specifică momentelor de derută sufletească. Cu senzaţia ordinei formale, doamna Popescu îmbracă în fugă un halat şi coboară spre intrarea scării unde echipajul de Poliţie sosise deja si se interesa de apartamentul decesului anunţat .
Au recunoscut-o pe văduvă, după chipul răvăşit de spaima dureroasă. Au urcat în apartament, pentru constatarea decesului; cu ei, sosise şi un cadru medical, tânăr angajat, care urma să se consacre în efectuarea de examene de specialitate criminalistică; în poliţie, în caz de deces, se lucrează cu prezumţia de vinovăţie, până la proba contrarie; iar potenţialii suspecţi sunt cei din preajma defunctului.
Conduşi de soţia acestuia, agenţii, privesc totul cu luarea aminte a specialistului care nu admite omisiuni asupra nici unui amănunt; nu se ştie niciodată, de unde se poate prinde firul unei eventuale infracţiuni. Scăparea unui amănunt, ar putea induce în eroare desfăşurarea operativă a unei anchete. După constatarea decesului şi după primele priviri scrutătoare, opinia este unanimă: moarte naturală, în somn; dar ultimul cuvânt îl are medicina legală; fără verdictul rezultat în urma autopsiei, totul este supus bănuielii.
Conform principiului criminalistic, după care, până la proba contrarie, bănuielile planează asupra celor apropiaţi, cei doi agenţi , parcă la fel de tineri ca şi medicul, îşi notează câte ceva într-un carneţel, aparent convinşi că este vorba de moarte naturală şi întreabă dacă seara la culcare soţul s-a plâns de vreo indispoziţie, sau suferea de ceva cronic; apoi, au luat decedatul pentru autopsie şi, cu promisiunea că vor mai trece pentru formalităţile necesare, s-au despărţit de soţia acestuia, nedumerită parcă, de cele petrecute.În sufletul lor, se ivise însă o bănuială: faţa cadavrului, deşi fără semne de violenţă, avea pe chip o expresie de mirare dezolată; parcă intreba: ”ce faci, nu vezi că mor?” N-au făcut însă nici o apreciere, faţă de constatarea aproape intuitivă. O simplă bănuială, a fost pasul care urma să le aducă faima profesională şi să deschidă o nouă direcţie în criminalistică; pentru a spulbera ceea ce părea a se contura ca o cale către crima perfectă. La plecare, unuia dintre ei, nu i-au scăpat cuvintele unei vecine: ”Dumnezeu să-l ierte, că mult a mai suferit doamna de pe urma mizeriilor pe care i le făcea: ”Mare Crai!”. Mană cerească pentru un poliţist atent; cel mai înalt dintre ei, i s-a adresat, uşor amuzat:
- Normal, un bărbat aşa de frumos, cred că avea mare trecere! L-a pedepsit insă Dumnezeu, pentru suferinţele Doamnei! Mă faceţi foarte curios şi, dacă nu vă deranjează, aş dori să mai stăm puţin de vorbă, când veţi avea timp; şi i-a şi întins nada, oferindu-i cartea sa de vizită. Când puteţi, sunaţi-mă! Abil plasată, cu intenţia lămuririi bănuielii ce-l cuprinsese, remarca talentatului poliţist, a dat roade în mintea femeii guralive, dornice să iasă din anonimatul palierului scării; încântat de sine, sau poate din fler, tânărul i-a zâmbit promiţător pentru implicarea ei în ancheta care presimţea că se conturează.
În răstimpul acestui scurt dialog, la doamna Popescu au început să curgă vizitatori, cu feţe cernite de circumstanţă, dar nu prea afectaţi, cunoscând, poate, necazurile la care ştiau că fusese supusă Doamna, din cauza umbrelor care planaseră defunctului, cu toată discreţia dorită de soţia sa, Roxana. Anchetatorii au plecat, solicitaţi de alte urgenţe. Cu mintea proaspătă, nu şi-au uitat impresiile, accentuate parcă de compătimirile vecinei, privind coşmarurile suportate de doamna Popescu. Buni prieteni, şi compatibili, întru ale ambiţiei profesionale, neavând altă vocaţie, au hotărât că evenimentul, ar putea fi şansa lor, care nu trebuia nicicum ratată. Şi-au propus ca zilnic, să emită câteva ipoteze vizavi de cazul ivit. Mai ales, dupa ce printr-un telefon neaşteptat, vecina şi-a anunţat disponibilitatea de a onora invitaţia pe care o primise în ziua incidentului. Cu învăţătura Academiei de Poliţie proaspătă şi cu o ambiţie nedisimulată, cei doi au fost o gazdă ireproşabilă, care a descătuşat vrute şi nevrute din subconştientul stimulat de orgoliu al Invitatei. Astfel, anchetatorii au aflat în detaliu despre drama desfăşurată în familia Roxanei, vecina ei. În entuziasmul său, nu ştia că arunca nişte umbre asupra celei pe care de fapt, o căina. Din povestea ei, cei doi au aflat lucruri demne de tot interesul pentru confirmarea principiului criminalistic, în baza căruia, nimeni, până la proba contrarie, nu trebuie scos din Cercul Bănuielii.
Pe scurt, povestea celor doi era următoarea: s-au căsătorit de tineri, din dragoste, cu totală dăruire din partea ei, care cu multă bucurie, declara fără rezerve că el era primul bărbat pe care-l cunoscuse; spre nenorocul ei, băiatul nu s-a dovedit prea descurcăreţ în viaţa socială, nereuşind mult timp, să-şi găsească mijlocul pentru câstigarea existenţei. La început, n-au fost probleme,înflăcărarea pasiunii ei ţinând loc şi de bunăstare, şi de serviciul care lui a început să nu-i mai lipsească. A venit însă şi copilul, o dulceaţă de fetiţă, care-şi revendica dreptul ei de timp, din bugetul familiei. Soţul şomer a înţeles, că oricât i-ar place traiul pe salariul soţiei, trebuie să-şi găsească un rost în societate, şi să se angajeze undeva. Şi a reuşit. A apărut o altă situaţie; învăţat să bage mâna până la cot în veniturile soţiei, a început să confunde gestiunea serviciului unde era angajat, cu poşeta soţiei, în legătură cu care, Roxana, în pasiunea ei necugetată, nu s-a gândit să stabilească nişte limite. Şi, puţinul neobservat la început, în gestiunea patronului, a devenit caz penal, de unde a şi pornit năruirea idilei Roxanei, aflată la un moment dat, în situaţia de a umple golul bugetar produs patronului, de odrasla ei răsfăţată peste limită şi pe care “aceasta”, soi rău, nu era în stare s-o înţeleagă. Momentele de tensiune n-au îndreptat situaţia, neînţelegerile căpătând accente dramatice. S-a ajuns până acolo că el a trebuit să fie salvat de închisoare, pentru delapidare. Şi tot pe spezele Roxanei, care a contractat un împrumut înrobitor, de la Bancă. Vai, sărmana, colac peste pupăză, a venit şi atitudinea lui adulterină, prin care se înstrăina şi puţinul rămas din salariul subţiat de rambursările la bancă. Fetiţa a crescut, în durerea discretă a mamei, a absolvit o facultate, dar nu a reuşit să-şi înduplece tatăl să-şi revină pe făgaşul normalităţii. Roxana a început să aibă probleme de sănătate şi, de parcă s-ar fi dereglat nervos, a hotărât că, mai bine să-l ştie mort,decât în braţele alteia.
Fără să primească vreo idee, din cele ascultate, anchetatorul înalt, a întrebat într-o doară: - Doamna mai are rude?
Parcă amintindu-şi brusc, vecina a răspuns neconvingător: pe lângă fiica despre care v-am spus, bunica şi unchiul fetei, după mamă; apoi, rudele lui, dintre care,o soră încercase să-l aducă pe calea cea bună, fără rezultat însă; se mai ajuta înainte cu o mătuşa, din partea tatălui. Dar de când acesteia i-a paralizat soţul, urmare înfundării arterei carotide din partea dreaptă - mătuşa nu mai este disponibilă să-i asculte suferinţele, mai ales de când cu fixaţia de a nu-şi pierde soţul în braţele alteia, cu nici un preţ. Ba, mai cred că sfatul mătuşei de a-l părăsi pe nenorocit, a îndepărtat-o şi de aceasta; cum s-a întâmplat şi cu mine când am sfătuit-o acelaşi lucru.
Între timp, medicul îi şopteşte ceva anchetatorului şi ies împreună din camera. Revenit după scurt timp, şi grăbit parcă, îi mulţumeşte Vecinei, rugând-o să-l mai contacteze, peste puţin timp. Şi, încă ceva, amintiţi-vă cât mai multe aspecte despre convieţuirea dramatică a Vecinei dv. Mă interesează pentru meseria mea. După plecarea Vecinei, Anchetatorul s- a dus direct la medicul legist,căruia i-a spus:
-Sunt al tău, numai ochi şi urechi.
-Voiam să-ţi spun că la autopsie, am constatat o sufocare masivă a emisferei drepte cerebrale, lucru care se întâmplă în timpul strangulării; totuşi, gâtul nu prezintă urme de violenţă. Am putea emite câteva ipoteze: una ar fi aceea a asfixierii cu o pernă, dar de ce este afectată doar emisfera dreaptă? Şi, la fel, de ce fără urme de violenţă! Fără ca el să fi simţit momentul sufocării?
-Dar dacă a luat un somnifer, ştiind că suferă de insomnie, poate chiar o doza mai mare?
-Ştii, că nu eşti departe de rezolvarea cazului?
-Nu, pentru că nu ştiu să mai continui!
-Bine, dar e foarte simplu! Întrebarea ta, mi-a dat ideea următorului scenariu foarte plauzibil anatomo- fiziologic: creierul nu funcţionează în lipsa oxigenului, care îi este procurat de curentul de sânge adus prin artera carotidă ; ipoteza somniferului, admite varianta netrezirii reflexe în cazul lipsei aportului de sânge oxigenat la creier.
-Tot nu văd legătura!
-Normal, pentru că, tu ai rezolvat, aş zice, intuitiv, cazul general. Ştii doar, că intuiţia este un fel de revelaţie! Ea ne dezvăluie adevărul, fara a face un raţionament. Trecând la raţionamentul medical, situaţia devine astfel: dormind profund, sub efectul somniferului şi, apropo, trebuie să aflu ce au folosit,victima, putem să-l numim astfel, nu s-a trezit la lipsa de oxigen, când era prea tarziu; creierul fusese deja afectat, puterea de reacţie nu i-a mai ajuns decât să schiţeze zâmbetul nedumerit de ce i se întâmplă, ca o stare apneică în somn, după care, s-a stins.
- Să cred atunci, că Soţia, i-a presat artera carotida în timp ce dormea şi i-a provocat astfel moartea? Dar cum s- o fi făcut ?
-Simplu, cu arătătorul de la o mână sau de la ambele mâini, acoperit cu un material care să nu lase urme de ADN si care a fost apoi aruncat oriunde, sau, pur şi simplu, ars.
-Îmi displace rezolvarea, dar nu rezist să nu o accept! O va admite şi făptaşa?
-Pune-ţi aceeaşi intuiţie la treabă şi o vei convinge! Primul element îl ai: “fixaţia ei, că mai bine mort, decât in braţele alteia!” Ar fi şi al doilea: s-o pui în faţa faptului împlinit, printr-o şiretenie!
- Ei, asta-i; de unde iau şiretenia! Bine, află ce somnifer a folosit şi eu mă gândesc la şiretenie! Poate reuşim.
Tânărul medic a constatat că s-au folosit însuşirile hipnotice ale unei plante medicinale: arnica montana, din care dozele mari sunt toxice sau chiar paralizante.
Ambiţionat de aflarea meritelor propriei intuiţii, tânărul anchetator şi-a pus mintea la treabă şi a imaginat următorul scenariu:
-Doamnă, ştiu că suferiţi, dar din autopsie, rezultă că soţul dv. a fost asasinat şi fără să vă daţi seama, într-un mod de-a dreptul genial: a fost adormit profund şi în timp ce dormea dus, să zic aşa, i- a fost provocat un infarct de creier; cu un degetul arătător sau cu ambele arătătoare; nu ne gandim la dv., dar aveţi idee cine ar putea fi făptaşul? Ipoteza dv. ne-ar fi de un real folos în lămurirea cazului. Mai cunoaştem, că dv. aţi fi preferat sa-l ştiţi mort decât în braţele celei care-i sucise minţile. Ca om, vă înţeleg, şi sincer, m-aş fi gândit la fel, decât să ne despărţim după, dacă am înţeles bine, un coşmar, care cu toată durata de peste douăzeci şi cinci de ani, presupun că a avut şi momentele lui de bucurie, fie şi prin prezenţa fetiţei care nu cred că i-a fost indiferentă.
-Stop! Ce mai vreţi de la mine? Nu credeţi că-mi ajung propriile reproşuri? Ce alinare-mi puteţi oferi, dacă aflaţi adevărul? Aşteptaţi să-l înmormântez creştineşte, deşi, încă mă întreb dacă o merita!
Tânărul agent nu mai ştia cum să continue. Declanşase reacţii la care nu se gândise.
Sincer, pe cât i-o permitea postura sa oficială, şi-a exprimat compasiunea, tulburat de dramatismul pe care şiret îl declanşase. A plecat, neştiind ce să mai facă.
În actele Poliţiei, verdictul a fost clar: “crimă, prin asfixiere cu mijloace nedescoperite; ancheta va continua dupa funeralii; autor necunoscut; suspecţi: soţia victimei; prima discuţie, după funeralii.
Funeraliile s-au desfăşurat sub privirea nedumerită a tânărului agent; venise la eveniment dintr-un imbold de condescendenţă şi o curiozitate psihologică profesională, să vadă, neobservat, reaţiile unui suspect special de crimă.
În privirea rătăcită uneori, a văduvei, apăreau sclipiri nedefinite ale unei decizii în formare, pe care nu ştia cui să le atribuie: regretelor, resentimentelor,sau disperării . Cu gândul la aceste imagini şi conştiinţa împovărată de compasiunea pe care o resimţea faţă de presupusa vinovată, a plecat fără să-şi facă simţită prezenţa.
Şi-a propus să revină peste câteva zile, poate o săptămână, după ce şi-ar fi mai limpezit impresiile asupra nedumeririlor de la înmormântare. Era într-o zi de miercuri.
Luni, săptămâna următoare, la zbârnâitul insistent al soneriei de la apartamentul Roxanei, nu răspunde nimeni. Într-un târziu, sfios, se deschide uşa Vecinei. Cu faţa scăldată în lacrimi, şi cu o voce stinsă, în contrast cu înciudarea din momentul când s-au cunoscut, i-a şoptit tânărului agent: o găsiţi la Spital, au internat-o ieri, după ce a încercat să se sinucidă; repeta intr-una: ”nu pot fără tine! mai bine te împărţeam cu ea!”. Dimineaţă, m-a rugat să vă dau plicul acesta; ştia sigur că veţi veni. După ce v-a văzut la înmormântare, ceva s-a prăbuşit în ea. Poftiţi în casă, să citiţi plicul; aţi impresionat-o foarte mult. Parcă nutrea faţă de dumneavoastră, un sentiment ciudat de simpatie, respect şi teamă.
-Nu, vă mulţumesc, am să-l citesc la birou şi am să sun la spital să văd cum se simte. Şi mie, îmi pare foarte rău, de cele întâmplate! Ştiţi cumva unde au internat-o?
-Nu ştiu, dar după cum se zbătea, parcă-şi ieşise din minţi….. Dacă nu intraţi, pot să mă retrag?
-Încă o dată, vă mulţumesc foarte mult. M-aţi ajutat cum nu vă închipuiţi! În sufletul meu vă rămân îndatorat! La revedere! Rămânem prieteni!
Nu a mai avut răbdare până la serviciu. Urcat în maşină, a desfăcut emoţionat plicul. Cu un scris frumos, deşi tremurat de emoţie, Roxana i-a transmis următoarele:
-Nu ştiu ce să vă spun. Vă admir perspicacitatea profesională; dar nu vă va folosi pentru că eu, nu voi mai fi; îmi regret rătăcirea şi mă pedepsesc singură. Oricum, uşurarea în care am sperat, a devenit o povară sufletească de nesuportat; privirea lui uimită, în care parcă-mi spune: ”ce faci, nu vezi că mor?”, nu-mi da pace!
În acest punct agentul tresări, ca la o vibraţie neaşteptată: “mintile noastre au fost la unison; păcat de Ea!” Sună apoi la Salvare, unde află că pacienta Roxana Popescu din strada Eşecului nr 13, decedase în drum spre Secţia de Neuropsihiatrie.
Cazul Roxana Popescu este rezolvat; s-a gândit! Şi abătut, s-a îndreptat către Serviciu.
(27-28.09.2008)

ROXANA

Am vorbit despre universul mirific al “eternului feminin”.
Sumbră însă, devine aceeaşi diafană făptură, când obsesia pasiunii se manifestă asupra existenţei unui specimen insensibil oricărui demers sufletesc, nobil. Sau poate, în ceea ce voi arăta, este vorba doar de o confirmare a “iubirii nepătrunse”, care în condiţii normale, s-ar desfăşura la cea mai înaltă vibraţie, echivalentă fericirii.
Persoana în cauză, pe nume Roxana, a făcut o fixaţie pentru soţul său. Individul, penibil de calificat, a profitat de conjunctura iubirii naive a Roxanei, care l-a tolerat în postura de întreţinut, până când şansa îl va ajuta să-şi găsească un loc de muncă pe moftul lui:comod şi bine plătit. Roxana n-a dat atenţie faptului, că în rarele ocazii de angajat, venea acasă târziu de la serviciu, cu miros de alcool bine impregnat în haine şi în respiraţie. Până într-o zi, când o citaţie de la tribunal, i-a deschis ochii asupra faptului că el, nu numai că nu-şi va aduce obolul cuvenit în bugetul familiei, care crescuse cu încă un suflet, dar va trebui să şi plătească fraudele din gestiunea prăduită a patronului care-l angajase din milă, la insistenţele Roxanei. S-a confirmat vorba că “dragostea iartă”, şi Roxana a achitat paguba, salvându-şi odrasla de la perspectiva unei perioade de reflecţie forţată asupra răului care o bântuia. Sau, poate spre a nu-şi ştirbi prestigiul statutului social. Merită spus, spre elogiul feminităţii Roxanei, că nimeni, în afară de familie- a lui şi a ei-nu a scos o vorbă, despre drama care se consuma în sufletul ei.Şi poate că din această mândrie, prost înţeleasă, şi-a extras impresia aberantă Bos (să-i spunem Bos, de la Bos Primigenius) că îşi poate continua existenţa parazitară pe salariul, şi aşa modest de profesoară de liceu al Roxanei. Necazul ei, în perpetuarea indiferenţei lui Bos, provenea şi din motivul că Roxana crescuse fără tată; nu din vina ei, copii nu au nici un aport la rătăcirea părintelui sau părinţilor care se despart, lăsându-şi micuţii pe drumurile indiferenţei sufletesti; pentru că, suferinţa sufletească este impalpabilă; se resimte, la ani mulţi după, sub forma unor ciudăţenii care nu-şi găsesc explicaţia; sufletul, acest misterios nivel al existenţei, nefiind încă descifrat cum se cuvine. Cunoaşterea umană a atins culmi nebănuite cândva, dar ca în proverbul că “cizmarul nu-şi dă seama că are încălţămintea nereparată” omul nu realizează că psiho-mental încă nu se cunoaşte pe sine. În acest moment al reflecţiei, percep senzaţia că “sublimul etern feminin” constituie de fapt un nivel superior pe care indiferenţa noastră într- ale cunoaşterii sufletului nu a ştiut să o aprecieze tocmai în diferendele familiale, catalogate superficial în sintagma “nepotrivire de caracter”. L-am cunoscut, prin ciudăţeniile vieţii pe tatăl Roxanei. Nu mi-a părut un superficial şi nici un infatuat din categoria celor care minimalizează valoarea şi importanţa socio-umana a femeii. Ba, gândindu-mă mai atent, înclin să cred că este un bărbat delicat, fără nimic peiorativ în aprecierea statutului spiritual feminin. Poate că şi din faptul că la capitolul noţiunilor ”minte,emoţii, suflet” era destul de confuz, în ciuda eforturilor sale de a le discerne. Îmi amintesc chiar, că prin natura profesiunii noastre, am avut ocazia unor îndelungi confesiuni; mai ales din partea lui,eu fiind o fire introvertită, chiar rigidă în descătuşarea mărturisirilor.Dar,viaţa, este atât de complexă! Pare-se că Bos era greu de cap, si destul de inert, fata de bunăvoinţa Roxanei. Situaţia cu delapidarea altei gestiuni s-a repetat, crescând şi valoarea despăgubirilor. Roxana a căzut pe gânduri, a început să se teamă că individul să nu le vândă locuinţa; ea şi fetiţa ar fi fost în situaţia, de a rămâne fără casă. Timpul a trecut, fata a crescut, a absolvit o facultate. Se impunea acut problema protejării locuinţei de inconştienţa individului căzut periculos în patima băuturii şi a galantoniei; începuse să ia bani din casă şi să-i cheltuie cu femei din categoria lui. Situaţia părea fără ieşire, când Providenţa le-a oferit-Roxanei şi fetiţei- o şansă nesperată: a sosit o nouă citaţie pentru Bos: împrumutase nişte bani, cărora le sosise scadenţa, el nefiind solvabil. Se punea problema arestării şi după proces, în caz de neachitare, a Puşcăriei. Roxana a devenit inflexibilă; i-a spus scurt: “renunţi la locuinţă sau faci puşcărie!”, altfel, nu te mai ajut. Prins la strâmtoare, individul a dat înapoi. Cu acordul lui, în calitate de coproprietar, apartamentul lor, a fost trecut în proprietatea fiicei lor, nemaifiind astfel expus înstrăinării, fara acordul ecesteia! Roxana s-a îndatorat la Bancă, şi pentru apartamentul fetiţei, şi în iluzia că lui Bos ii va veni mintea cea de pe urmă. În zadar, escapadele s-au reluat, jignirile au crescut; la fel, şantajul ameninţării cu divorţul, dacă i se mai reproşează păcatele extraconjugale. Când Roxana încearcă un moment de tandreţe, o respinge grosolan. Altfel spus, cinismul a atins cote sadice. Iar Roxana preferă să aştepte, poate el îi va înţelege dragostea si spiritul de sacrificiu. În acest moment, intervine o nouă ciudăţenie sub forma: mai bine să-l ştiu mort, decât în braţele alteia, aşa că o las mai moale cu reproşurile. Cum s-ar zice, destul de absurd însă, ”rău cu rău, dar mai rău fără el”. Măcinată de orgoliul exacerbat în încercarea de a-şi salva căsnicia, sănătatea Roxanei a început să cedeze: a scăzut în greutate, nervii nu mai suportă să audă vreun sfat pentru rezolvarea dilemei în care se zbate; în asemenea momente, reacţia ei este dură, până la întreruperea discuţiei sau chiar a relaţiei respective. Unei cunoştinţe, care i-a vorbit despre divorţul cuiva, i-a replicat sec: ”ce tâmpenie!”. Cineva s-a gândit la un artificiu: să aranjeze apropierea de ea, a unui bărbat, poate fixaţia va slăbi într-atât încât să renunţe la idea absurdă de a insista ca el sa-i aparţină. Încercarea nu a reuşit. Roxana şi-a pierdut atât de mult încrederea în sine, în feminitatea ei, încât nu admite că ar putea fi subiect de atracţie fizică pentru vreun bărbat; cu alte cuvinte: “ori cu el, ori cu nimeni!”; ”cum să-l abandonez în braţele altora, după ce m-a parazitat cel puţin 25 de ani?”.Şi decizia: “îl păstrez cu orice preţ!” Rezultatul: sănătatea lasă tot mai mult de dorit, căderea nervoasă se accelerează, din fata frumoasă care era cândva, Roxana devine o amintire. Şi nimeni nu o poate ajuta fără dorinţa ei.
Se complace parcă în rolul pasiv de victimă. Ce va urma?(25.09.2008)