joi, 21 ianuarie 2010

Diagnostic relativ

Departe de mine gândul, de a supune îndoielii precizia vreunui diagnostic medical. Prin acest titlu, vreau sa evidenţiez relativitatea existenţei noastre, faptul că fără a fi vorba de o predestinare, însăşi gândurile si trăirile noastre, pot imprima relativitate, unui diagnostic corect, bazat pe simptome, care nu admit nici un dubiu, la nivelul cunoştinţelor de specialitate actuale. Ideea să scriu cele ce urmează, mi- a venit în urma aflării din blogosferă, a unei ştiri, care mi-a dat cel puţin de reflectat asupra caracterului si personalităţii omului. Anume, că “o femeie a născut într-un wc, deşi fusese de două ori la ginecolog, care i-a spus că încă nu a început travaliul”. Ştirea, mi-a amintit de o altă întâmplare, când diagnosticul stabilit, a fost contrazis de reacţia ulterioară a organismului pacientului. Faptul s-a petrecut într-un tramvai, în timp ce mă întorceam de la serviciu. Şi anume, un călător, s-a scăpat pe el în pantaloni, şi spre alergia nasurilor îngrozite de mirosul urât, îşi făcea cruci deslânate, de mulţumire, că medicul n-a avut dreptate. Cum sunt destul de curios din fire, am ţinut să mă lămuresc: omul suferea de constipaţie cronică şi medicul i-a spus că doar operaţia îl ajută; şi l-a trimis acasă , în vederea unei internări, pentru a doua zi. Pe drumul spre casă, pacientul respectiv, fără nici un respect faţă de ştiinţa medicală, şi-a rezolvat problema, ca mai sus. Încerc o legătură imagistică, între cele două cazuri: să fi fost vorba de un factor alergen, relaxant pt muşchii născători ai femeii în cauză sau sfincterul anal al constipatului? Probabil, în aceeaşi manieră, să aibă loc vindecările miraculoase, când printr-o relaxare spontana a minţii, sau sistemului nervos aferent părţii bolnave, să intre în funcţiune, ceea ce se numeşte mintea celulelor, şi dezordinea locală, să fie înlăturată, printr-o restaurare a fiziologiei normale? Până cercetarea medicală îşi va da verdictul, asupra stării de fapt, cred că nu rămâne decât să respect normele de comportare conform aforismului de viaţă înţeleaptă, ”minte sănătoasă, în corp sănătos”.(24.09.2009)

miercuri, 20 ianuarie 2010

Bibliotecara

Tot în legătură cu această colecţie, o cunoştinţă, care prefera sa frecventeze bibliotecile publice, mi-a povestit cea mai ciudată păţanie personală intimă, din care transpare misterul fragilităţii eternului feminin sau poate, a tăriei sale.
-Fiind cam zgârcit, îmi spune amicul meu, am preferat să iau cărţi de la bibliotecă, deşi prezintă inconvenientul că trebuie să-ţi programezi un anumit timp de lectura zilnic, de care uneori nu dispui, aşa că farmecul lecturii este ştirbit de graba cu care trebuie să termini cărţile împrumutate; mai prezintă însă un aspect, pe care mulţi nu ştiu să-l valorifice: emotia estetică declanşată de prezenta unei bibliotecare plăcute, care ştie să stimuleze setea de lectură, prin amabilitatea ei, prin capacitate de comunicare şi prin interesul pe care-l dezvoltă asupra cărţilor, la fiecare abonat al bibliotecii. Este, pur şi simplu, o infuzie de bucurie, ce are loc în timpul schimbului de impresii asupra cărţilor ce-i trec prin mână.
-Bine, care-i întâmplarea, îl intreb eu, grăbit să ascult, o poveste, care mi s-a părut că mă va scoate plăcut din frământarea ezitărilor mele.
-Nu mă zori, lasă-mi savoarea retrăirii clipelor despre care-ţi voi vorbi.
-Înteleg bine, este vorba despre ceva care te tulbură încă după mulţi ani?
-Poate glumesti, sper, dar te asigur, este vorba despre ceva la fel de frumos, ca însăşi sinceritatea, în toată splendoarea ei. Oricum, şi acum, după mulţi ani, retrăirea momentului, reînviată în subconştientul meu, îmi îmbujorează obrajii; simt nenumarate înţepături, care-mi înfioară toată fiinţa. Şi, ca să nu te mai ţin pe jar, lucrurile s-au petrecut astfel: ca de obicei, m-am dus la bibliotecă să cer nişte cărţi din BPT, titluri despre care auzisem că nu trebuie ratate. Dupa restituirea cărţilor împrumutate şi schimbul de impresii cuvenit, solicit cărţile pentru care venisem. Fiind oarecum de-al locului,obişnuiam să mi le aleg singur din rafturile doldora de cărţi. Faptul în sine, făcea parte din ritualul vizitei la biblioteca respectivă. Trebuie să-ţi spun, că era vorba de un spaţiu destul de redus, din două camere, cu câte trei rânduri de rafturi lungi de circa trei metri fiecare, la o distanţă de până la un metru, unele de altele. Cărţile, tot mai numeroase, în timp, erau îndesate unele în altele şi chiar suprapuse, aşa încât nu era uşoară găsirea sau scoaterea celor alese pentru împrumutul acasă. Întreb în care din rafturi să le caut, intru în spaţiul numit şi încep să mă uit după titlurile dorite, fără nici un spor însă; lumina palidă a becului din tavanul încăperii, nu-mi asigură vizibilitatea necesară citirii titlurilor. Depăşit şi jenat de propria-mi nereuşită, am rugat-o pe bibliotecară să mă ajute. Îndatoritoare, şi plină de zel, s-a dus direct la cartea dorită.În graba răspunsului rugăminţii mele, probabil considerându-mă una cu rafturile familiare ei, nu a apreciat bine spaţiul de trecere pe care prezenţa mea il micşorase, aşa că, întinzându-se după carte, m-a dezechilibrat vizibil.. Nu stiu ce mi-a venit, dar în timp ce-şi prezenta scuze pentru incident, i-am cuprins faţa în mâini şi am sărutat-o cu toată neîndemânarea momentului. Surprinsă parcă de neprevăzut, mi-a raspuns la fel de neaşteptat, dupa care, cărţile au fost martori înmărmuriţi şi discreţi ai unor scene fierbinţi cum poate doar în paginile lor se găseau. Învolburarea a fost de- a dreptul inconştientă; nu ne-am pus o clipă problema că uşa era descuiată şi puteam fi surprinşi de vreun cititor întârziat. A fost începutul unor momente periodice, spasmodice şi tăcute, după care, eram alte fiinţe. Totul a durat ani şi ani, până când Biblioteca şi-a încetat existenţa, prin demolarea clădirii în care era găzduită. Aş mai spune, că misterul eternului feminin mi s-a revelat după câteva întalniri, când n-a mai rezistat: ”ştii, mi-a plăcut tare mult de tine şi de felul tău de a fi; te doream, dar nu îndrăzneam să-ţi spun; mă temeam să nu gândeşti necuviincios despre mine”. ” Oricum, dacă mi-ai fi spus că mă placi, te-aş fi respins înciudată şi dezamăgită”. ” Gestul tău hotărât, cu adevărat bărbătesc”, i- aş zice, mi-a spulberat orice ezitare; şi mă simt împlinită” ! -Îţi imaginezi, ce copleşit am fost eu? Se pot oare uita asemenea momente? Orgolii fericit împlinite, am gândit eu, impresionat de cele auzite, fără să spun ceva, spre a nu tulbura farmecul clipei.

Profesoara

Mi-am amintit ceva asemănător, vizavi de sensibilitatea feminină, povestit de o altă cunoştinţă. Faptul s-a petrecut pe meleaguri străine, în care feminitatea predomină, în ciuda vicisitidinilor sociale cărora a trebuit să le facă faţă. Iar povestea amicului meu nu lasă loc de tăgadă asupra veridicităţii ei. Este vorba despre un caracter exotic, în context slav.
Prietenul meu tocmai plecase la studii, în străinătate; la Moscova. Ca toţi cei plecaţi în pripă, nu avea cunoştinţe consolidate de limba rusă.
La plecare a fost sfătuit de către unii care trăiseră momentul, să se împrietenească, imediat ce ajunge, cu o rusoaică, pentru primele deprinderi practice în vorbirea limbii ruse. Dar, să aibă grijă, să nu se îndrăgostească. Uşor de zis, greu de aplicat, la vârsta tentaţiilor irezistibile, pentru un bărbat în deplină vigoare. Dar ce nu face omul, când “s-a hotărât să subordoneze totul, scopului propus?”. Şi-a spus pur şi simplu: ”sau uit că sunt bărbat, sau renunţ la studii!”. Zis şi făcut. Ajunşi la Moscova, noii “aspiranţi la cercetarea ştiinţifică, au devenit centrul curiozităţii feminine, mult mai sensibilă la comunicare.
În schimbul inerent de zâmbete, spune prietenul, am observat o privire uşor umbrită poate de gândurile care i se perindau în spatele ochilor mari şi profunzi. M-a frapat curiozitatea caldă, cu care mă învăluiau. În glumă, mi-am zis că trebuie să fie tocmai sufletul de profesoară la care visasem înaintea plecării la Moscova. N-am rezistat să nu-i zâmbesc uşor amuzat, de ce repede mi s-a ivit în cale; şi poate intr-un gest de recunoştinţă, de a mă fi remarcat. Brusc, faţa i s-a înseninat, ca la primirea unei veşti bune. Legătura sufletească a fost instantanee. Fiind sâmbătă, seara era organizată o întâlnire pentru recuperarea după efortul din săptămâna care trecuse: se dansa, bufetul rece organizat ad-hoc de fete, asezonat cu povestirea momentelor recent petrecute şi încălzit cu păhărelele de vodcă, era urmat de dans, care continua până spre miezul nopţii, când, grupate pe afinităţi, perechile se retrăgeau discret, spre dormitoare, unde după caz, efuziunile sentimentale se desfăşurau nestingherite de orice indiscreţie. Se statornicise o regulă, devenită obişnuinţă: produsele erau procurate de băieţi, prepararea şi organizarea, erau apanajul fetelor. Sosirea noastră, fiind un moment special, noi eram invitaţi de onoare, centrul atenţiei generale. Trebuie să-ţi spun că ruşii sunt gazde foarte primitoare, momentul oricărei întâlniri fiind prilej de bucurie reciprocă, atât pentru gazde,cât şi pentru musafiri. Ca din întâmplare, la bufetul rece, vecina mea de masă era tocmai stăpâna privirii despre care ţi-am vorbit. Ne-am salutat destul de călduros, în ciuda stângăciei limbajului. Învăţasem câteva expresii, dar când să le folosesc, memoria, de frică, m-a părăsit. Salvarea, au fost păhărelele cu vodcă, date peste cap, obligatoriu, conform unei tradiţii ruseşti, în care, după fiecare toast, trebuiau băute complet. Şi toasturile n-au lipsit: de la urările de bun venit, la cele de succes şi prietenie, până când nu mai ştiai ce să născoceşti în entuziasmul efectelor alcoolului care, recunosc, ne înlănţuiseră, volens nolens,fără reproş. Mi-am descleştat maxilarele şi am turuit de parcă eram la concurs. Vecina mea, pe nume Ghelia- dezmierdat, după cum am aflat curând Ghelca, îmi ţinea discret isonul, protejându-mă de penibilul în care mă împingea entuziasmul bahic. Când s- a simţit depăşită în bunăvoinţa ei, m-a invitat fără nici un protocol: ”Să dansăm, poate te potoleşti!”. N-am să neg faptul că mi-a plăcut autoritarismul ei şi m-am lăsat învăluit în îmbraţişarea caldă a braţelor care cu aceeaşi energie, m-au purtat în vârtejul dansatorilor, la adăpostul mişcării cărora, mi-a dat de înţeles că soarta mea era pecetluită. Strângeri delicate de mână, unduiri calde ale corpului în ritmul frenetc al valsului, clipiri dese, după priviri intense ce, chipurile nu se vor surprinse, melodia entuziast îngânată în iureşul ameţitor al dansului, m-au surprins plăcut. Planurile mele de acasă se năruiau fără nici o rezistenţă. Sub efectul covârşitor al alcoolului, am cedat farmecelor dansante ale partenerei; mi-am propus ca în seara respectivă, măcar să rezist tentaţiilor afrodiziace. Şi, pe scurt, ne-am despărţit cu promisiunea că ne vom revedea a doua zi, după ce ne vom fi odihnit puţin. Ce să spun,
Până a doua zi, timpul mi s-a părut imposibil; parcă se oprise. Nerăbdarea mea de a începe lecţiile, crescuse în urma impactului destul de dur cu necunoşterea limbii ruse. Din cauza nerăbdării, nu mă recunoşteam. Eram altul.

Lecţiile

Întâlnirea, lipsită de entuziasmul primei zile, mi-a îngăduit să-i spun că doresc să-mi fie profesoara de rusă, în condiţiile pe care mi le impune ea, spre a nu-i deranja activitatea, ea fiind tot doctorand. Am decis să ne întâlnim o oră-două, seara, la fiecare dintre noi, după cum ne permitea spaţiul disponibil, ca să nu deranjăm colegii de cameră. Lecţiile au început chiar în seara în care am discutat şi au decurs astfel, încât după şase luni de prezenţă în Moscova, am reuşit să devin translatorul unei delegaţii de specialişti din domeniul meu profesional, lăsând o impresie foarte bună. Eşti cu siguranţă nerăbdător să ştii cum ne-am comportat în plan emoţional. Te asigur că la fel de bine, timp de trei sau patru săptămâni, până într-o seară când, colegul meu de cameră m-a anunţat că pleacă în delegaţie pentru două săptămâni, aşa că o să pot învăţa nestingherit, cât voi dori. Viaţa organizată şi perseverenţa de până atunci, mi-au îngăduit progrese care să-mi pemită să lucrez lejer cu dicţionarul, fără să o mai deranjez peGhelca.
I-am comunicat şi ei vestea, la aflarea căreia, chipul i-a a redevenit preocupat, ca în prima zi. Seara ne-am întâlnit ca de obicei, dar ceva nu mergea. Nedumerit, i-am luat mâna şi am întrebat-o ce se întâmplă, dacă am supărat-o cu ceva. “Nu, nu-i nimic, la mine-i problema!” Şi, până să mai spun ceva, a izbucnit în hohote de plâns,sprijinindu-şi braţele şi capul pe umărul meu. “Asa de mult, am asteptat clipa asta!”. ”M-a durut cumplit, indiferenţa ta din prima seară!”, ”nici nu stiu, de ce am acceptat să te ajut”.
Copleşit de dramatismul clipei, m-am desprins cu grijă din strânsoarea braţelor Ghelcăi, încercând să mă ridic de pe scaun. Crezând probabil că vreau să plec, reacţia ei nu poate fi descrisă. Cu vocea sugrumată de emoţie, s-a năpustit asupra mea, cu o nouă încleştare, aproape strigând: “nu, nu pleca , nu vreau să te pierd din nou!”. Ce a urmat, nu-mi mai amintesc. Reţin că la reluare, lecţia a mers greu, de parcă eu eram
profesorul. Am petrecut noaptea impreună; prima mea noapte mongoleză. Am uitat să-ţi spun că Ghelca era buriat-mongolă, o minoritară din fosta U.R. S. S. A doua zi când să repet dupa caiet, gramatica nu avea nici o noimă. Minţile noastre fuseseră într-o rătăcire absolută. Am renunţat la lectia respectiva. Am preferat sa reflectez asupra a ceea ce am considerat a fi “demnitatea în suferinţă a fragilului suflet feminin”. Prietenia care ne-a legat atunci, seara, a fost un model pentru toţi. Nu ştiu: o mai trăi, oare? După cum am cunoscut-o, doar un accident stupid, putea să-i ia viaţa!
Cu aceste cuvinte, colegul meu a tăcut, parcă aflat într-un moment de meditaţie.
Povestea lui m-a copleşit. Ce viaţă interesantă a trăit! Am simţit că vorbele sunt de prisos.

duminică, 17 ianuarie 2010

ASIGURATA

Greu ne dăm seama, şi adeseori, destul de târziu, că aşa zisele neplăceri, din cauza cărora ne întunecăm viaţa, sunt doar urmarea gândurilor, care ne frământă, ca şi cum, scenele pe care mintea, ni le înfăţişează, s-ar petrece aievea. De aici, suferinţe închipuite, nelinişti şi tulburări care ne îmbolnăvesc trupul şi sufletul. M-a ferit Dumnezeu, de astfel de rătăciri ale minţii, cu toată firea mea sensibilă. Am văzut in viaţă, victime reale ale unor astfel de năluciri ale minţii, crezând că totul se reducea la ceea ce gândeau în momentele de necontrol ale acesteia, momente ce-şi spuneau nefast cuvântul asupra bietelor trupuri, în curând, epave în derivă, pe apele învolburate ale vieţii. Lucram la Consiliul Judeţean Galaţi, pe atunci, Sfatul Popular. Biroul meu se afla într-o clădire anexă a acestei instituţii. Sub acelaş acoperiş, îşi avea sediul, Comisia medicală de expertiză a pensionarilor pe motive de boală. Doar cu o asemenea vecinătate, poţi vedea câtă suferinţă există lângă tine, fără să-ţi dai seama, că totuşi, eşti un caz fericit, cu toate grijile şi frământările pe care ţi le născoceşti singur. Deseori, pacienţii acestei comisii ne vizitau, pentru un pahar cu apă, sau un loc de repaus, până să le ajungă rândul. Într-o zi, cu aceleaşi doleanţe, ne-a vizitat o tânără, pe care n-ai fi bănuit-o, un pacient, printre ceilalţi. Văzând-o nehotărâtă în uşă, i-am zâmbit, şi am invitat-o să –şi spună păsul. Observasem de mult, cât contează un zâmbet adresat cuiva, sau chiar ţie, într-un moment de cumpănă. Încurajată, s-a apropiat de biroul meu, şi mi-a cerut o coală albă, pe care să scrie o cerere. Am servit-o şi i-am oferit biroul liber al unui coleg, plecat în delegaţie. S-a aşezat, a început să scrie, a greşit, mi-a cerut altă hârtie, pe care la fel, a aruncat-o la coş, şi nervoasă, cu vorbele: nu pot să-i scriu nici două rânduri, a plecat, la fel de enigmatică, precum apăruse. Aproape ne împrietenisem, prin micile ajutorări pe care i le puteam oferi: o coală şi pix de scris, un scaun, un zâmbet şi întrebarea banală: “ce mai faceţi?” Venea la colţul biroului meu, de care se sprijinea cu coapsele strânse, de parcă le-ar fi etalat rotunjimea. Mi-a observat privirea lacomă, cu care le apreciam armonia formelor, şi într-o zi, mi-a spus direct: “dacă-ţi plac, putem să ne plimbăm prin oraş,când eşti liber!” Am evitat un răspuns clar…. Adevărul, este că, nu mi-ar fi displăcut o plimbare cu o făptura, care în afară de momentele de agitaţie, din momentul când încerca să scrie, nu părea a fi pacienta Comisiei amintite. Puţin mai scundă decât mine, plinuţă, cu figura foarte blândă şi graiul pe măsură, nu o refuzam, dacă nu i-aş fi aflat drama sufletească, de la o cunoştină ocazională, aşteptând, la aceeaşi comisie. Fata,învăţătoare într-o localitate nu departe de Galaţi, se îndrăgostise pe tren de un tânăr, care nu merita o asemenea şansă. Relaţia lor a durat, până când acesta, i-a spus că nu mai pot fi prieteni, el urmând să se căsătorească, în curând. Şi politicos, convins că s-a achitat onorabil de obligaţie , şi-a luat la revedere, chiar în sala de aşteptare a Gării din Galaţi unde, pare-se pornise marea ei pasiune, pentru el. Era într-o după amiază, când înserarea, se lasă curând. Tulburată de brutalitatea despărţirii, ea nu-şi mai aminteşte ce s-a întâmplat. Au găsit-o a doua zi, în preajma Gării, umblând şi vorbind, fără noimă, despre cel care o părăsise. A fost pensionată vremelnic, medical, părinţii, tot învăţători, sperând că se va produce o minune, cu odrasla lor. Nu m-am simţit în stare să-i accept invitaţia. Starea sănătăţii ei, iluziile care şi le-ar fi făcut, nesiguranţa unei ameliorări , mi-au produs un moment de laşitate, si am declinat invitaţia. De altfel, în curând, şi eu, m-am căsătorit, după ce m-am mutat la un alt serviciu.Nu am mai aflat nimic despre ea, dar ca o lecţie, mi-o amintesc, ori de câte ori , mintea mea, o ia razna, în probleme mai mult, sau mai puţin sufletesti!(21.09.2009)

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

NECUNOSCUTA DIN TREN

Auzisem de amărăciunile provocate de dragoste, dar nu văzusem niciodată urmările ei palpabile în sănătatea oamenilor..Până într-o seară….Mergeam spre Iaşi, cu un tren, care avea vagoane de dormit. Nu mi-era somn, aşa că mă plimbam pe culoar, de-a lungul trenului. La un moment dat, vad controlorul de bilete, discutând parcă aprins, cu o călătoare; o tânără frumoasă, ce părea trecută de anii facultăţii. Îmi văd netulburat de plimbare, când o aud: “am întârziat, n-am reuşit să-mi cumpar bilet, iar banii care mi-i cereţi, nu-mi ajung”. După ton şi felul ales, în care vorbea, mi-am dat seama că nu este o persoană obişnuită, şi că nu poate fi o blatista. Chipul plăcut, şi felul îngrijit în care era îmbrăcată, m-au făcut curios…M-am oprit în dreptul lor, ca orice gură- cască; de fapt, pe conductorul de tren îl cunoşteam, pot spune chiar că eram prieteni de-o bere… Călătoream de la Bucureşti la Iaşi, destul de des, şi cam de fiecare dată, tăifăsuiam la câte o halbă de bere, repetată după caz, la înflăcărarea discuţiilor, ca să ne stingem entuziasmul, care nu mai reţin, la ce aspecte, lua parcă foc. Prietenul meu de bere, când m-am oprit, îmi spune amuzat tărăşenia, din care, mi-am dat seama că nu credea o iotă. Convins de adevărul călătoarei, l-am întrebat, ca într-o doară, care ar fi diferenţa de plătit, şi i-am dat-o fără ezitare. Problema, odată lămurită, i-am invitat la o bere, la mine în cuşetă. În timpul discuţiilor, doamna, s-a recomandat a fi medic pediatru din Galaţi, şi că merge la Iaşi pentru o problemă personala. Mi-a cerut adresa unde mă poate găsi, să-mi restituie banii. Institutul de proiectări, unde lucram se afla într-un bloc, lângă hotelul Lido.Aproape uitasem povestea, iar la bani, nu mă mai gândeam; de obicei, când împrumut bani, îi consider aprioric pierduţi. Într-o zi, la servici, mă anuntă de la poartă, că sunt aşteptat la intrare. Nedumerit, cobor, dar…., surpriză, Doamna Doctor din tren; jovială, dezinvoltă, dupa scuzele de întârziere, mă invită la Lido, la o cafea. Ca la cafea, banalităţi. Printre altele, mi-a spus că va mai sta câteva zile în Bucureşti, şi dacă doresc, ne mai întâlnim, tot aşa, la o cafea. Parcă am reţinut, că mai are câteva probleme de rezolvat, după care, dacă voi dori, ne putem vedea din nou, la ea în Galaţi. Şi că mă va anunţa din timp. Îmi spunea totul, cu o anumită strălucire în privire, încât credeam că în ceaşcă, avea avea alcool în loc de cafea. Ne-am mai văzut o zi, sau două , apoi, a dispărut, tot aşa cum apăruse.
Aproape uitasem de Doamna Doctor. Peste mai mult de un an, eram în Galaţi, în delegaţie de serviciu. Pe Calea Domnească, mă intersectez cu cineva, o doamnă. Ne oprim derutaţi, întrebandu-ne din ochi, de unde ne cunoastem. Imi pare o fantasmă, din abisurile sufletului. Mă opresc brusc, sau poate amândoi am făcut-o, şi îmi spune: da, eu sunt; ne-am cunoscut în trenul de Iaşi, m-ai salvat din mâinile controlorului. Mi-am revenit, brusc; dar nu-mi venea să cred; portretul strălucind de sănătate şi frumuseţe, dispăruse; aveam în faţă un chip obosit, puternic marcat de semnele unei suferinţe răscolitoare. Nu i-am arătat, dar într-un gest duios, i-am mângâiat mâna, şi i-am spus, ca un reproş blând: la ultima noastră cafea, mi-ai promis, că ne vom revedea aici, în Galaţi, de câte ori voi dori. Ştiu, mi-a răspuns ea la mângâiere, dar s-a întâmplat ceva: eu nu ţi-am spus, că sunt căsătorită, şi că soţul meu, concomitent, şeful secţiei unde lucram şi eu, era un bărbat gelos şi violent; iar sub pretextul geloziei mi-a intentat divorţ şi a început să trăiască în concubinaj cu o colegă; mă batea, să-l părăsesc, să aibă cale liberă; întâmplarea, m-a afectat puternic. În tren, unde ne-am cunoscut, urcasem întâmplător, fără un scop anume. Voiam numai să uit…., să uit…, toate necazurile. Intrasem într-o stare de depresie gravă; la înapoiere, am fost internată mult timp. El a fost destituit, concubina l-a părăsit pentru noul şef, cu care s-a şi căsătorit. A trecut şi el, prin clipe grele. Ascultându-i vocea plină de compasiune, cu care parcă-l căina pe cel care-i produsese atâta suferinţă, m-am întrebat, aproape revoltat, de ce suflete nobile, precum al interlocutoarei mele, sunt atât de nedrept, supuse unor astfel de încercări absurde ale vieţii. Impresionat, am uitat să-i cer un număr de telefon, să ne mai auzim din când în când. Şi anii s-au scuuuurs, s-au duuuus, şi n-am mai întâlnit-o, în ciuda plimbărilor îndelungi, pe Calea Domnească, din Galaţi. În speranţa că va apărea ca atunci, din seninul clipei întâmplării…Daaar…, n-a mai apărut! Şi acum, când povestesc, sunt foaaarte, foaarte trist! (20.09.2009)

joi, 14 ianuarie 2010

ANCHETA

Telefonul sună prelung la 112 Poliţie. După o aşteptare nefirească, birocratică, o voce repezită, deranjată parcă, răspunde răstit:
- Ce doriţi?
- La telefon Roxana Popescu, se aude o voce feminină sugrumată de spaimă ; vreau să vă anunţ că l-am găsit pe soţul meu mort în pat, deşi aseară, când s-a culcat, era perfect sănătos. Vecinii mi-au spus că trebuie să anunţ Poliţia, înaintea Salvării. Vă notaţi adresa mea? Strada Eşecului nr 13, scara 3, etajul1, apartamentul 7, nu avem interfon; vă aştept jos la intrarea blocului. Agentul de serviciu, a notat, impasibil, cele comunicate; în indiferenţa lui matinală, nu şi-a dat seama dacă vocea de la telefon era sugrumată de durere sau de emoţia transmiterii anunţului .Doamnă, condoleanţe, trimitem imediat un echipaj să constate cele sesizate. Uşurată de a-şi fi făcut datoria doamna Popescu aruncă o privire fugară, ca să fie totul în ordine la sosirea echipajului. Cochetăria feminină nu se dezice nici în cele mai dramatice momente. Soţul mort în pat era mai puţin important, în faţa dorinţei ca impresia lăsată unor străini să fie cât mai favorabilă; este probabil o stare de spirit specifică momentelor de derută sufletească. Cu senzaţia ordinei formale, doamna Popescu îmbracă în fugă un halat şi coboară spre intrarea scării unde echipajul de Poliţie sosise deja si se interesa de apartamentul decesului anunţat .
Au recunoscut-o pe văduvă, după chipul răvăşit de spaima dureroasă. Au urcat în apartament, pentru constatarea decesului; cu ei, sosise şi un cadru medical, tânăr angajat, care urma să se consacre în efectuarea de examene de specialitate criminalistică; în poliţie, în caz de deces, se lucrează cu prezumţia de vinovăţie, până la proba contrarie; iar potenţialii suspecţi sunt cei din preajma defunctului.
Conduşi de soţia acestuia, agenţii, privesc totul cu luarea aminte a specialistului care nu admite omisiuni asupra nici unui amănunt; nu se ştie niciodată, de unde se poate prinde firul unei eventuale infracţiuni. Scăparea unui amănunt, ar putea induce în eroare desfăşurarea operativă a unei anchete. După constatarea decesului şi după primele priviri scrutătoare, opinia este unanimă: moarte naturală, în somn; dar ultimul cuvânt îl are medicina legală; fără verdictul rezultat în urma autopsiei, totul este supus bănuielii.
Conform principiului criminalistic, după care, până la proba contrarie, bănuielile planează asupra celor apropiaţi, cei doi agenţi , parcă la fel de tineri ca şi medicul, îşi notează câte ceva într-un carneţel, aparent convinşi că este vorba de moarte naturală şi întreabă dacă seara la culcare soţul s-a plâns de vreo indispoziţie, sau suferea de ceva cronic; apoi, au luat decedatul pentru autopsie şi, cu promisiunea că vor mai trece pentru formalităţile necesare, s-au despărţit de soţia acestuia, nedumerită parcă, de cele petrecute.În sufletul lor, se ivise însă o bănuială: faţa cadavrului, deşi fără semne de violenţă, avea pe chip o expresie de mirare dezolată; parcă intreba: ”ce faci, nu vezi că mor?” N-au făcut însă nici o apreciere, faţă de constatarea aproape intuitivă. O simplă bănuială, a fost pasul care urma să le aducă faima profesională şi să deschidă o nouă direcţie în criminalistică; pentru a spulbera ceea ce părea a se contura ca o cale către crima perfectă. La plecare, unuia dintre ei, nu i-au scăpat cuvintele unei vecine: ”Dumnezeu să-l ierte, că mult a mai suferit doamna de pe urma mizeriilor pe care i le făcea: ”Mare Crai!”. Mană cerească pentru un poliţist atent; cel mai înalt dintre ei, i s-a adresat, uşor amuzat:
- Normal, un bărbat aşa de frumos, cred că avea mare trecere! L-a pedepsit insă Dumnezeu, pentru suferinţele Doamnei! Mă faceţi foarte curios şi, dacă nu vă deranjează, aş dori să mai stăm puţin de vorbă, când veţi avea timp; şi i-a şi întins nada, oferindu-i cartea sa de vizită. Când puteţi, sunaţi-mă! Abil plasată, cu intenţia lămuririi bănuielii ce-l cuprinsese, remarca talentatului poliţist, a dat roade în mintea femeii guralive, dornice să iasă din anonimatul palierului scării; încântat de sine, sau poate din fler, tânărul i-a zâmbit promiţător pentru implicarea ei în ancheta care presimţea că se conturează.
În răstimpul acestui scurt dialog, la doamna Popescu au început să curgă vizitatori, cu feţe cernite de circumstanţă, dar nu prea afectaţi, cunoscând, poate, necazurile la care ştiau că fusese supusă Doamna, din cauza umbrelor care planaseră defunctului, cu toată discreţia dorită de soţia sa, Roxana. Anchetatorii au plecat, solicitaţi de alte urgenţe. Cu mintea proaspătă, nu şi-au uitat impresiile, accentuate parcă de compătimirile vecinei, privind coşmarurile suportate de doamna Popescu. Buni prieteni, şi compatibili, întru ale ambiţiei profesionale, neavând altă vocaţie, au hotărât că evenimentul, ar putea fi şansa lor, care nu trebuia nicicum ratată. Şi-au propus ca zilnic, să emită câteva ipoteze vizavi de cazul ivit. Mai ales, dupa ce printr-un telefon neaşteptat, vecina şi-a anunţat disponibilitatea de a onora invitaţia pe care o primise în ziua incidentului. Cu învăţătura Academiei de Poliţie proaspătă şi cu o ambiţie nedisimulată, cei doi au fost o gazdă ireproşabilă, care a descătuşat vrute şi nevrute din subconştientul stimulat de orgoliu al Invitatei. Astfel, anchetatorii au aflat în detaliu despre drama desfăşurată în familia Roxanei, vecina ei. În entuziasmul său, nu ştia că arunca nişte umbre asupra celei pe care de fapt, o căina. Din povestea ei, cei doi au aflat lucruri demne de tot interesul pentru confirmarea principiului criminalistic, în baza căruia, nimeni, până la proba contrarie, nu trebuie scos din Cercul Bănuielii.
Pe scurt, povestea celor doi era următoarea: s-au căsătorit de tineri, din dragoste, cu totală dăruire din partea ei, care cu multă bucurie, declara fără rezerve că el era primul bărbat pe care-l cunoscuse; spre nenorocul ei, băiatul nu s-a dovedit prea descurcăreţ în viaţa socială, nereuşind mult timp, să-şi găsească mijlocul pentru câstigarea existenţei. La început, n-au fost probleme,înflăcărarea pasiunii ei ţinând loc şi de bunăstare, şi de serviciul care lui a început să nu-i mai lipsească. A venit însă şi copilul, o dulceaţă de fetiţă, care-şi revendica dreptul ei de timp, din bugetul familiei. Soţul şomer a înţeles, că oricât i-ar place traiul pe salariul soţiei, trebuie să-şi găsească un rost în societate, şi să se angajeze undeva. Şi a reuşit. A apărut o altă situaţie; învăţat să bage mâna până la cot în veniturile soţiei, a început să confunde gestiunea serviciului unde era angajat, cu poşeta soţiei, în legătură cu care, Roxana, în pasiunea ei necugetată, nu s-a gândit să stabilească nişte limite. Şi, puţinul neobservat la început, în gestiunea patronului, a devenit caz penal, de unde a şi pornit năruirea idilei Roxanei, aflată la un moment dat, în situaţia de a umple golul bugetar produs patronului, de odrasla ei răsfăţată peste limită şi pe care “aceasta”, soi rău, nu era în stare s-o înţeleagă. Momentele de tensiune n-au îndreptat situaţia, neînţelegerile căpătând accente dramatice. S-a ajuns până acolo că el a trebuit să fie salvat de închisoare, pentru delapidare. Şi tot pe spezele Roxanei, care a contractat un împrumut înrobitor, de la Bancă. Vai, sărmana, colac peste pupăză, a venit şi atitudinea lui adulterină, prin care se înstrăina şi puţinul rămas din salariul subţiat de rambursările la bancă. Fetiţa a crescut, în durerea discretă a mamei, a absolvit o facultate, dar nu a reuşit să-şi înduplece tatăl să-şi revină pe făgaşul normalităţii. Roxana a început să aibă probleme de sănătate şi, de parcă s-ar fi dereglat nervos, a hotărât că, mai bine să-l ştie mort,decât în braţele alteia.
Fără să primească vreo idee, din cele ascultate, anchetatorul înalt, a întrebat într-o doară: - Doamna mai are rude?
Parcă amintindu-şi brusc, vecina a răspuns neconvingător: pe lângă fiica despre care v-am spus, bunica şi unchiul fetei, după mamă; apoi, rudele lui, dintre care,o soră încercase să-l aducă pe calea cea bună, fără rezultat însă; se mai ajuta înainte cu o mătuşa, din partea tatălui. Dar de când acesteia i-a paralizat soţul, urmare înfundării arterei carotide din partea dreaptă - mătuşa nu mai este disponibilă să-i asculte suferinţele, mai ales de când cu fixaţia de a nu-şi pierde soţul în braţele alteia, cu nici un preţ. Ba, mai cred că sfatul mătuşei de a-l părăsi pe nenorocit, a îndepărtat-o şi de aceasta; cum s-a întâmplat şi cu mine când am sfătuit-o acelaşi lucru.
Între timp, medicul îi şopteşte ceva anchetatorului şi ies împreună din camera. Revenit după scurt timp, şi grăbit parcă, îi mulţumeşte Vecinei, rugând-o să-l mai contacteze, peste puţin timp. Şi, încă ceva, amintiţi-vă cât mai multe aspecte despre convieţuirea dramatică a Vecinei dv. Mă interesează pentru meseria mea. După plecarea Vecinei, Anchetatorul s- a dus direct la medicul legist,căruia i-a spus:
-Sunt al tău, numai ochi şi urechi.
-Voiam să-ţi spun că la autopsie, am constatat o sufocare masivă a emisferei drepte cerebrale, lucru care se întâmplă în timpul strangulării; totuşi, gâtul nu prezintă urme de violenţă. Am putea emite câteva ipoteze: una ar fi aceea a asfixierii cu o pernă, dar de ce este afectată doar emisfera dreaptă? Şi, la fel, de ce fără urme de violenţă! Fără ca el să fi simţit momentul sufocării?
-Dar dacă a luat un somnifer, ştiind că suferă de insomnie, poate chiar o doza mai mare?
-Ştii, că nu eşti departe de rezolvarea cazului?
-Nu, pentru că nu ştiu să mai continui!
-Bine, dar e foarte simplu! Întrebarea ta, mi-a dat ideea următorului scenariu foarte plauzibil anatomo- fiziologic: creierul nu funcţionează în lipsa oxigenului, care îi este procurat de curentul de sânge adus prin artera carotidă ; ipoteza somniferului, admite varianta netrezirii reflexe în cazul lipsei aportului de sânge oxigenat la creier.
-Tot nu văd legătura!
-Normal, pentru că, tu ai rezolvat, aş zice, intuitiv, cazul general. Ştii doar, că intuiţia este un fel de revelaţie! Ea ne dezvăluie adevărul, fara a face un raţionament. Trecând la raţionamentul medical, situaţia devine astfel: dormind profund, sub efectul somniferului şi, apropo, trebuie să aflu ce au folosit,victima, putem să-l numim astfel, nu s-a trezit la lipsa de oxigen, când era prea tarziu; creierul fusese deja afectat, puterea de reacţie nu i-a mai ajuns decât să schiţeze zâmbetul nedumerit de ce i se întâmplă, ca o stare apneică în somn, după care, s-a stins.
- Să cred atunci, că Soţia, i-a presat artera carotida în timp ce dormea şi i-a provocat astfel moartea? Dar cum s- o fi făcut ?
-Simplu, cu arătătorul de la o mână sau de la ambele mâini, acoperit cu un material care să nu lase urme de ADN si care a fost apoi aruncat oriunde, sau, pur şi simplu, ars.
-Îmi displace rezolvarea, dar nu rezist să nu o accept! O va admite şi făptaşa?
-Pune-ţi aceeaşi intuiţie la treabă şi o vei convinge! Primul element îl ai: “fixaţia ei, că mai bine mort, decât in braţele alteia!” Ar fi şi al doilea: s-o pui în faţa faptului împlinit, printr-o şiretenie!
- Ei, asta-i; de unde iau şiretenia! Bine, află ce somnifer a folosit şi eu mă gândesc la şiretenie! Poate reuşim.
Tânărul medic a constatat că s-au folosit însuşirile hipnotice ale unei plante medicinale: arnica montana, din care dozele mari sunt toxice sau chiar paralizante.
Ambiţionat de aflarea meritelor propriei intuiţii, tânărul anchetator şi-a pus mintea la treabă şi a imaginat următorul scenariu:
-Doamnă, ştiu că suferiţi, dar din autopsie, rezultă că soţul dv. a fost asasinat şi fără să vă daţi seama, într-un mod de-a dreptul genial: a fost adormit profund şi în timp ce dormea dus, să zic aşa, i- a fost provocat un infarct de creier; cu un degetul arătător sau cu ambele arătătoare; nu ne gandim la dv., dar aveţi idee cine ar putea fi făptaşul? Ipoteza dv. ne-ar fi de un real folos în lămurirea cazului. Mai cunoaştem, că dv. aţi fi preferat sa-l ştiţi mort decât în braţele celei care-i sucise minţile. Ca om, vă înţeleg, şi sincer, m-aş fi gândit la fel, decât să ne despărţim după, dacă am înţeles bine, un coşmar, care cu toată durata de peste douăzeci şi cinci de ani, presupun că a avut şi momentele lui de bucurie, fie şi prin prezenţa fetiţei care nu cred că i-a fost indiferentă.
-Stop! Ce mai vreţi de la mine? Nu credeţi că-mi ajung propriile reproşuri? Ce alinare-mi puteţi oferi, dacă aflaţi adevărul? Aşteptaţi să-l înmormântez creştineşte, deşi, încă mă întreb dacă o merita!
Tânărul agent nu mai ştia cum să continue. Declanşase reacţii la care nu se gândise.
Sincer, pe cât i-o permitea postura sa oficială, şi-a exprimat compasiunea, tulburat de dramatismul pe care şiret îl declanşase. A plecat, neştiind ce să mai facă.
În actele Poliţiei, verdictul a fost clar: “crimă, prin asfixiere cu mijloace nedescoperite; ancheta va continua dupa funeralii; autor necunoscut; suspecţi: soţia victimei; prima discuţie, după funeralii.
Funeraliile s-au desfăşurat sub privirea nedumerită a tânărului agent; venise la eveniment dintr-un imbold de condescendenţă şi o curiozitate psihologică profesională, să vadă, neobservat, reaţiile unui suspect special de crimă.
În privirea rătăcită uneori, a văduvei, apăreau sclipiri nedefinite ale unei decizii în formare, pe care nu ştia cui să le atribuie: regretelor, resentimentelor,sau disperării . Cu gândul la aceste imagini şi conştiinţa împovărată de compasiunea pe care o resimţea faţă de presupusa vinovată, a plecat fără să-şi facă simţită prezenţa.
Şi-a propus să revină peste câteva zile, poate o săptămână, după ce şi-ar fi mai limpezit impresiile asupra nedumeririlor de la înmormântare. Era într-o zi de miercuri.
Luni, săptămâna următoare, la zbârnâitul insistent al soneriei de la apartamentul Roxanei, nu răspunde nimeni. Într-un târziu, sfios, se deschide uşa Vecinei. Cu faţa scăldată în lacrimi, şi cu o voce stinsă, în contrast cu înciudarea din momentul când s-au cunoscut, i-a şoptit tânărului agent: o găsiţi la Spital, au internat-o ieri, după ce a încercat să se sinucidă; repeta intr-una: ”nu pot fără tine! mai bine te împărţeam cu ea!”. Dimineaţă, m-a rugat să vă dau plicul acesta; ştia sigur că veţi veni. După ce v-a văzut la înmormântare, ceva s-a prăbuşit în ea. Poftiţi în casă, să citiţi plicul; aţi impresionat-o foarte mult. Parcă nutrea faţă de dumneavoastră, un sentiment ciudat de simpatie, respect şi teamă.
-Nu, vă mulţumesc, am să-l citesc la birou şi am să sun la spital să văd cum se simte. Şi mie, îmi pare foarte rău, de cele întâmplate! Ştiţi cumva unde au internat-o?
-Nu ştiu, dar după cum se zbătea, parcă-şi ieşise din minţi….. Dacă nu intraţi, pot să mă retrag?
-Încă o dată, vă mulţumesc foarte mult. M-aţi ajutat cum nu vă închipuiţi! În sufletul meu vă rămân îndatorat! La revedere! Rămânem prieteni!
Nu a mai avut răbdare până la serviciu. Urcat în maşină, a desfăcut emoţionat plicul. Cu un scris frumos, deşi tremurat de emoţie, Roxana i-a transmis următoarele:
-Nu ştiu ce să vă spun. Vă admir perspicacitatea profesională; dar nu vă va folosi pentru că eu, nu voi mai fi; îmi regret rătăcirea şi mă pedepsesc singură. Oricum, uşurarea în care am sperat, a devenit o povară sufletească de nesuportat; privirea lui uimită, în care parcă-mi spune: ”ce faci, nu vezi că mor?”, nu-mi da pace!
În acest punct agentul tresări, ca la o vibraţie neaşteptată: “mintile noastre au fost la unison; păcat de Ea!” Sună apoi la Salvare, unde află că pacienta Roxana Popescu din strada Eşecului nr 13, decedase în drum spre Secţia de Neuropsihiatrie.
Cazul Roxana Popescu este rezolvat; s-a gândit! Şi abătut, s-a îndreptat către Serviciu.
(27-28.09.2008)

miercuri, 13 ianuarie 2010

ROXANA

Am vorbit despre universul mirific al “eternului feminin”.
Sumbră însă, devine aceeaşi diafană făptură, când obsesia pasiunii se manifestă asupra existenţei unui specimen insensibil oricărui demers sufletesc, nobil. Sau poate, în ceea ce voi arăta, este vorba doar de o confirmare a “iubirii nepătrunse”, care în condiţii normale, s-ar desfăşura la cea mai înaltă vibraţie, echivalentă fericirii.
Persoana în cauză, pe nume Roxana, a făcut o fixaţie pentru soţul său. Individul, penibil de calificat, a profitat de conjunctura iubirii naive a Roxanei, care l-a tolerat în postura de întreţinut, până când şansa îl va ajuta să-şi găsească un loc de muncă pe moftul lui:comod şi bine plătit. Roxana n-a dat atenţie faptului, că în rarele ocazii de angajat, venea acasă târziu de la serviciu, cu miros de alcool bine impregnat în haine şi în respiraţie. Până într-o zi, când o citaţie de la tribunal, i-a deschis ochii asupra faptului că el, nu numai că nu-şi va aduce obolul cuvenit în bugetul familiei, care crescuse cu încă un suflet, dar va trebui să şi plătească fraudele din gestiunea prăduită a patronului care-l angajase din milă, la insistenţele Roxanei. S-a confirmat vorba că “dragostea iartă”, şi Roxana a achitat paguba, salvându-şi odrasla de la perspectiva unei perioade de reflecţie forţată asupra răului care o bântuia. Sau, poate spre a nu-şi ştirbi prestigiul statutului social. Merită spus, spre elogiul feminităţii Roxanei, că nimeni, în afară de familie- a lui şi a ei-nu a scos o vorbă, despre drama care se consuma în sufletul ei.Şi poate că din această mândrie, prost înţeleasă, şi-a extras impresia aberantă Bos (să-i spunem Bos, de la Bos Primigenius) că îşi poate continua existenţa parazitară pe salariul, şi aşa modest de profesoară de liceu al Roxanei. Necazul ei, în perpetuarea indiferenţei lui Bos, provenea şi din motivul că Roxana crescuse fără tată; nu din vina ei, copii nu au nici un aport la rătăcirea părintelui sau părinţilor care se despart, lăsându-şi micuţii pe drumurile indiferenţei sufletesti; pentru că, suferinţa sufletească este impalpabilă; se resimte, la ani mulţi după, sub forma unor ciudăţenii care nu-şi găsesc explicaţia; sufletul, acest misterios nivel al existenţei, nefiind încă descifrat cum se cuvine. Cunoaşterea umană a atins culmi nebănuite cândva, dar ca în proverbul că “cizmarul nu-şi dă seama că are încălţămintea nereparată” omul nu realizează că psiho-mental încă nu se cunoaşte pe sine. În acest moment al reflecţiei, percep senzaţia că “sublimul etern feminin” constituie de fapt un nivel superior pe care indiferenţa noastră într- ale cunoaşterii sufletului nu a ştiut să o aprecieze tocmai în diferendele familiale, catalogate superficial în sintagma “nepotrivire de caracter”. L-am cunoscut, prin ciudăţeniile vieţii pe tatăl Roxanei. Nu mi-a părut un superficial şi nici un infatuat din categoria celor care minimalizează valoarea şi importanţa socio-umana a femeii. Ba, gândindu-mă mai atent, înclin să cred că este un bărbat delicat, fără nimic peiorativ în aprecierea statutului spiritual feminin. Poate că şi din faptul că la capitolul noţiunilor ”minte,emoţii, suflet” era destul de confuz, în ciuda eforturilor sale de a le discerne. Îmi amintesc chiar, că prin natura profesiunii noastre, am avut ocazia unor îndelungi confesiuni; mai ales din partea lui,eu fiind o fire introvertită, chiar rigidă în descătuşarea mărturisirilor.Dar,viaţa, este atât de complexă! Pare-se că Bos era greu de cap, si destul de inert, fata de bunăvoinţa Roxanei. Situaţia cu delapidarea altei gestiuni s-a repetat, crescând şi valoarea despăgubirilor. Roxana a căzut pe gânduri, a început să se teamă că individul să nu le vândă locuinţa; ea şi fetiţa ar fi fost în situaţia, de a rămâne fără casă. Timpul a trecut, fata a crescut, a absolvit o facultate. Se impunea acut problema protejării locuinţei de inconştienţa individului căzut periculos în patima băuturii şi a galantoniei; începuse să ia bani din casă şi să-i cheltuie cu femei din categoria lui. Situaţia părea fără ieşire, când Providenţa le-a oferit-Roxanei şi fetiţei- o şansă nesperată: a sosit o nouă citaţie pentru Bos: împrumutase nişte bani, cărora le sosise scadenţa, el nefiind solvabil. Se punea problema arestării şi după proces, în caz de neachitare, a Puşcăriei. Roxana a devenit inflexibilă; i-a spus scurt: “renunţi la locuinţă sau faci puşcărie!”, altfel, nu te mai ajut. Prins la strâmtoare, individul a dat înapoi. Cu acordul lui, în calitate de coproprietar, apartamentul lor, a fost trecut în proprietatea fiicei lor, nemaifiind astfel expus înstrăinării, fara acordul ecesteia! Roxana s-a îndatorat la Bancă, şi pentru apartamentul fetiţei, şi în iluzia că lui Bos ii va veni mintea cea de pe urmă. În zadar, escapadele s-au reluat, jignirile au crescut; la fel, şantajul ameninţării cu divorţul, dacă i se mai reproşează păcatele extraconjugale. Când Roxana încearcă un moment de tandreţe, o respinge grosolan. Altfel spus, cinismul a atins cote sadice. Iar Roxana preferă să aştepte, poate el îi va înţelege dragostea si spiritul de sacrificiu. În acest moment, intervine o nouă ciudăţenie sub forma: mai bine să-l ştiu mort, decât în braţele alteia, aşa că o las mai moale cu reproşurile. Cum s-ar zice, destul de absurd însă, ”rău cu rău, dar mai rău fără el”. Măcinată de orgoliul exacerbat în încercarea de a-şi salva căsnicia, sănătatea Roxanei a început să cedeze: a scăzut în greutate, nervii nu mai suportă să audă vreun sfat pentru rezolvarea dilemei în care se zbate; în asemenea momente, reacţia ei este dură, până la întreruperea discuţiei sau chiar a relaţiei respective. Unei cunoştinţe, care i-a vorbit despre divorţul cuiva, i-a replicat sec: ”ce tâmpenie!”. Cineva s-a gândit la un artificiu: să aranjeze apropierea de ea, a unui bărbat, poate fixaţia va slăbi într-atât încât să renunţe la idea absurdă de a insista ca el sa-i aparţină. Încercarea nu a reuşit. Roxana şi-a pierdut atât de mult încrederea în sine, în feminitatea ei, încât nu admite că ar putea fi subiect de atracţie fizică pentru vreun bărbat; cu alte cuvinte: “ori cu el, ori cu nimeni!”; ”cum să-l abandonez în braţele altora, după ce m-a parazitat cel puţin 25 de ani?”.Şi decizia: “îl păstrez cu orice preţ!” Rezultatul: sănătatea lasă tot mai mult de dorit, căderea nervoasă se accelerează, din fata frumoasă care era cândva, Roxana devine o amintire. Şi nimeni nu o poate ajuta fără dorinţa ei.
Se complace parcă în rolul pasiv de victimă. Ce va urma?(25.09.2008)

duminică, 10 ianuarie 2010

Lesbiana

Un subiect, care nu-mi face nici o plăcere, nici prin ce exprimă, ca aberaţie umană, nici prin amintirile de groază, pe care mi le declanşează. Este greu, să-ti închipui un chip de înger de icoană, pe un trup statuar marmorean, capabil să-ţi răpească cel mai bun prieten. Dintr-un grup de turişti, elvetieni, l-a cunoscut pe Sorin, ghid de turism, în timp ce făceau turul oraşului Tulcea, ultima lor escală , în România. În etapa Tulcea era cuprinsă şi vizitarea Deltei. Nopţile de hotel, le-a petrecut cu Sorin, după ce, în clipa fatală el, i-a surprins privirea surâzătoare, plăcut impresionată de căldura vocii lui, pasionată de mirajul pe care-l conferă împărăţia apelor. S-ar zice că a fost dragoste la prima vedere deşi, eu i-am spus, mai târziu, blestem, la prima vedere. Totul, s-a petrecut cu viteza dezastrului. Printre îmbrăţişări, sărutări şi declaraţii, de nestăvilit, au hotărât să rămână împreună, până la capăt. El, nebănuind, că acest capăt este necrezut de aproape. Nu ştiam nimic de drama care se desfăşura cu prietenul meu, până când, n-am primit un telefon, de la mama lui, plângând, să-i vizitez, că Sorin este în mare cumpănă. Când vii, îţi povestim tot, a fost încheierea convorbirii telefonice, încărcată de un dramatism, ce nu bănuiam să conţină în el, încărcătura tragediei. Când vii, afli tot; mi-au rămas în urechi, ca un semnal prevestitor de clipe funeste, vorbele mamei lui Sorin. Am ajuns cu trenul pe seară, când el, surâzător, ca întotdeauna, m-a aşteptat la gară. Avea băiatul ăsta, un zâmbet cald şi prietenos, care-ţi împrăştia orice amărăciune, doar cât îl priveai. Iar când, cu o voce melodioasă, blândă, proteguitoare, fără tonalităţi înalte, parcă să nu deranjeze, începea să-ţi vorbească, erai învăluit de o senzaţie de încredere, ce n-ai fi dorit să se oprească, să nu te trezeşti din clipele de visare, în care te purtase. Am luat un taxi, şi am mers la el acasă; locuia singur, după ce îl părăsise a doua soţie. Fără să spun ceva, mi-a vorbit de Erika, noua lui prietenă; despre pasiunea care-i copleşise; că se hotărâse să meargă la ea, în Elveţia, unde părinţii ei deţineau o fermă zootehnică prosperă. Urma să renunţe la cariera didactică, unde ca profesor de fizică, era bucuria elevilor din clasele superioare. Deşi, relativ tânăr, călătorise şi predase mult în străinatate, de unde-şi însuşise maniera conversaţională elev-profesor, degajată, interactivă. Căpătase şi-şi dezvoltase deprinderea de a pigmenta lecţiile cu mici istorioare, de pe unde călătorise, aşa că orele lui erau punct de atracţie, în şcoală, pt amatorii de istorioare interesante din lume. Îl ascultam şi nu-i înţelegeam pasiunea cotropitoare, care îl înlănţuise, fără drept de tăgadă. Încercările mele de a-l determina să-şi tempereze înflăcărarea, au fost zadarnice. A abandonat totul, pt o pasiune mistuitoare, fără nici o judecată: a renunţat la catedră, şi-a înstrăinat lucrurile şi a dispărut, spre blonda lui elveţiană, care, efectiv îi furase minţile. Câteva luni, mi-a scris, că este fericit şi nu regretă pasul făcut.
Apoi, corespondenţa, s-a rărit, şi nu mai avea entuziasmul primelor zile; după care, a încetat. Ca într-o noapte, spre ziuă, soneria de la apartament, să zbârnâie prelung. Trezit brusc, şi speriat, prin vizorul uşii, parcă îl văd pe Sorin. Nu-mi cred urechilor, când îi aud vocea. Deschid şi bunul meu prieten, se prăbuşeşte istovit, în hol, îngăimând ceva de genul că nu mai poate. Îl ajut să ajungă la pat, aproape adormit. Nu s-a trezit, 48 de ore, de nu ştiam, dacă mai trăieşte. Am chemat Salvarea. După trecerea şocului, a catadixit să-mi spună, că într-o noapte, s-a trezit în pat, cu o femeie, între el şi blondă. Şocul, l-a distrus; s-a îmbrăcat în fugă, şi nu s-a oprit decât în tren. Au urmat momente grele. Întors, spre bucuria părinţilor, i s-a găsit din compasiune, un loc de munca. Din şocul trăit, a dat în patima băuturii. Alcoolul în exces, i-a distrus ficatul. A sfârşit, în comă alcoolică, fără nici o şansă de revenire.(09.10.2009)

vineri, 8 ianuarie 2010

Sugestii la "Interesul poarta fesul"

Am intarziat cu sugestiile promise, din motive cu care nu ma mandresc.Incerc astazi, sa recuperez; dar, nu-i mare pierderea, pt ca , n-am vazut, in afara de lucia si melami, pe cineva interesat, macar din amabilitate politica, de preocuparea mea. Asa dar, premisa ideii, fiind,constientizarea electoratului roman, ca liberalismul, al carui exponent politic este PNL, poate fi un factor local de interes economic decisiv, consider oportuna ideea ca organizarea respectiva, sa fie facuta pe doua paliere: unul teritorial, local, in care centrul ideii, sa-l constituie sediul organizatiei politice liberale: comitetul de sector/Capitala,sateasca, comunala, judeteana si palierul national: conducerea liberala, nationala. Principial desigur, terminologia corecta se va adopta in functie de agreerea ideii.
In sediul acestor organe de conducere, vor functiona,organul politic propriu zis si comisiile pe domenii, din care una, ca un lait motiv, pt aria liberala, va fi Comisia de Intentii si Initiative Private(CIIP).Ei, i se vor adresa din electoratul liberal, cei al caror spirit antreprenorial, nativ sau inoculat, prin politica locala liberala, vor dori sa se realizeze, privat.Ea, CIIP, va fi mintea si inima organizatiei liberale respective. Ea, rezultatele ei palpabile, vor constitui criteriul de competenta si capabilitate de politica veritabila liberala, al organizatiei politice locale, respective! (Cioc, cioc; Buna ziua, Buna ziua;As dori la CIIT; Da poftiti,prima la dreapta; scrie mare pe usa!). La CIIT se vor afla cateva periferice/interfete, cu factori institutionali competenti (juristi,economisti,consilieri locali primariali,consilieri bancari) de:consultanta pentru orientare, catre: intreprinzatori individuali si asociatii familiale; sau societati comerciale; pentru documentarea legislativa; pentru pregatirea si organizarea autorizarii; pentru aplicarea proiectului de afacere. Se va asigura, de asemenea o legatura consultativa cu IMM, cu Directii Financiare Locale, si alte forme institutionale publice sau private, de interes pt viabilitatea sau viabilizarea la inceput, a noilor lastari de initiativa privata. In mod similar spiritului liberalismului pragmatic, se va organiza, la proportii generalizate, si palierul national. Desigur, totul, va trebui impregnat cu spiritul Revolutiei bunului-Simt, clamata la Alegeriale Prezidentiale, de Crin Antonescu. Pt ca am observat insa , din unele comentarii pe bloguri, niste tendinte dreptiste(sinonim stangiste) se impune cred si o reconsiderare a teribilismului dreptist. Ca o lamurire a acestor impresii, atasez comentariul in replica, adresat unui zelos vizitator liberal care mi-a creat o impresie similara, pe blogul respectiv. Onu Ionescu spune: decembrie 29, 2009 la 01:45 Răspunde
@kis,Tu si nucleul vostru dur, imi inspirati compasiune ; cu puritanismul vostru plin de intransigenta, ma trimiti cu gandul la senescenta. Deschide bine ochii si vezi, de ce, Basescu, anticomunistul, nu s-a sfiit sa discute cu molima rosie psdista, la Cluj; de prost, de imoral, de labil politic,sau de inteligent de etapa? ETAPA!; retine cuvantul, incearca sa-i pricepi semnificatia; si atunci, poate va dumiriti cu inteligenta lui Crin,asemenea unui Richelieu,fauritor de Franta moderna, parca!; sa-l pretuiti, sa-l ajutati sa-si desfasoare, gandirea bunului simt politic! Hai, sa-ti spun, intr-o formula, pe care multi, o repetati papagaliceste: intuiti-l, creditati-l si ajutati-l, cu acel incipient principiu liberalist: ”laissez-faire, laissez-passer!”, sa faca din noi, Romania, o avangarda economica europeana!Si mai ganditi-va, ca politica, pt binele natiunii,accepta si impune orice tactica de etapa.; conform dictonului:Salus populi, suprema lex esto. Asa ca, Sine ira et studio , inca odata, reconvertiti-va la politica evoluata; nu mai bateti pasul, pe loc! Si, ajutati-l pe Crin, ca are fler politic.
PS: Intrucat nici blogerrul, nici vizitatorul respectiv, pe nume:Keep it simple; nu au reactionat contestatar, conchid ca nu a convenit ideea,dar nici nu admitea replica. Ori, in atari conditii de gandire politica, privind inapoi, si nu in directia spre care ne indreptam, nu cred ca se poate implementa de facto liberalismul!

duminică, 3 ianuarie 2010

Interesul poarta fesul!

Nu pot explica proverbul, dar stiu pt ce-l folosesc.Intentionez ca spiritul de initiativa privata, inclinarea catre preocupari de profesiuni liberale, sa devina o trasatura specifica mentalitatii de viata a romanului. Este pacat cred,ca atata energie dezinvolta, confirmata cu prisosinta, peste hotarele Patriei sa se iroseasca, atunci cand, printr-o minima preocupare politico-economica, am fi capabili sa cream condititiile valorificarii ei, in vederea cresterii PIB romanesc.Apoi, schimbarea mediului de concretizare a gandirii romanului, ar insemna o reconsiderare a polivalentei acesteia. Extrapoland, de la cetatean, la popor, exista perspectiva valorificarii unui adevar indubitabil; acela ca: “securitatea economica a multimilor, asigura ordinea publica, mai bine, decat securitatea in uniforma”(colonel, Gh. Eminescu,nepotul de frate, al Eminescului). Implicit, libertatea, visul democratic al omenirii, se poate rezolva in conditii de moralitate neconstransa. Si, ar mai fi ceva: convingerea individuala a posibilitatii abordarii de idei particulare fezabile ar duce consecutiv, la o noua stacheta a preocuparilor in context comunitar european. Succint, alte ganduri, alta mentalitate, alta evolutie! As mai aprecia, ca dincolo de veleitatile ideologice, ideea formarii si dezvoltarii structurii psiho-mentale individuale, in intentia promovarii intreprinzatorilor particulari trebuie sa constituie preocuparea de baza a oricarui partid, care se respecta, si care aspira la un statut national adecvat. Aplicat la aceasta apreciere, cred ca nu este de neglijat pentru PNL, faptul istoriceste dovedit: anume, natura progresista a ideologiei insasi, ce a dus la inlocuirea unei oranduiri social-economice, ar fi de bun augur in vederea formarii unei baze electorale, care sa-i asigure implementarea esentei propriilor conceptii politico-economice, astfel incat sa permita eradicarea mentalitatii comuniste, prin crearea unei noi paradigme. Este insa necesara o preocupare detasata, de orice prejudecati revansarde. Iar preocuparea, neinsotita de prevederi legislative si masuri organizatorice ferme, stimulatoare, nu va da nici un fel de roade! In postul urmator, incercari de sugestii organizatorice, privind implementarea ideii “Interesul poarta fesul!”