Madi 2 (continure)

Am ascultat-o fascinat, pe entuziasta Madi(aaaaaaa, Vivaldi) şi mă întreb, dacă muzica, nu este poezie desăvârşită; în care nu au loc disonanţe, cacofonii si alte asprimi ale limbajului.Îmi place, este pt mine, o favoare, cand primesc linkuri muzicale. Postarea concertului de Vivaldi, a fost precedată de exclamaţiile de entuzism, care urmează: E Primăvarăăăăăăăăăăă !!!Iuuuuuhuuuuuu !!! La comentariu,sunt răsplătit, cu aceeaşi exuberanţă:
Onuuu, ascultă acum Zimmeeeeeeer !!!
1. Chiar, E PRIMAVARĂĂĂĂĂ !!! Citesc,uimit, de atâta vitalitate, şi cu emoţia în gât, cât un nod,încerc să-i răspund: Madi, mulţumindu-ţi, te-aş întreba plin de curiozitate, din două motive:liniştea grav-mângâietoare a melodiei, mă trimite cu gândul la prestanţa dealurilor molcome, de pe meleagurile mele dobrogene; apoi, avatarul tău, îmi aminteşte de gânditorul/gânditoarea? de la Hamangia.Esti deci, de pe aceleaşi meleaguri? Şi, stai, că mai am:eşti cumva zodie de aer? Pari a avea constituţia vata dosha! te întreabă un Vărsător veritabil. PS: Pot spune, fără ezitare, că ziua de azi a fost fericită; v-am cunoscut pe Cati şi pe tine. Şi, încă ceva, leagănă-mă te rog, toată noaptea, în armoniile muzicii, care-ţi place ţie! Când vom putea comunica e-mail, îţi voi transmite o poveste de-a mea, despre cum văd eu cerul dobrogean; mai precis, niculiţean! sunt imagini de vis! Cu bine, şi bucuria descoperirii! Onu. Cu aceeaşi promptitudine, si mândrie, îmi răspunde, pe februarie 28, 2010 la 22:31 :Da, Onu … sunt dobrogeancă …
Am copilărit prin lanurile ei de florea soarelui, pe lângă biserici de margine de sat şi peste dealurile unde suflă molcom vântul fierbinte … ah, Dobrogea mea … cât de mult îmi lipseşte …Şi, da … sunt balanţă, semn de aer cum bine spui ….
Acum, ceva … de legănat O melodie, care parcă îmi îngână leagănul copilăriei! Încerc să trec peste impresiile melodiei dăruite de Madi, şi scriu: ce mândru sună: „Da, Onu,…sunt dobrogeancă!” Plin de rezonanţe exotice; de tainele Extremului Orient, de misterele Drumului Mătăsii! N-am să-ţi vorbesc de emoţii; probabil, îşi spune cuvântul aerul meu constituţional! Te-aş mai ruga ceva, după ce am scris comentariul, m-am gândit că poate ai şi blog; şi într-adevăr, am văzut acolo, ceva despre microbi; aşa dar, ai contingenţă cu medicina? este un of al meu, am vrut să devin medic; neuropsihiatru; dar n-a fost să fie! Mersi pentru linkuri; însă tot mai mult, te-am trăit în Vivaldi şi Zimmer. Te-am simţit aproape; intuiţia mea, s-a bucurat de prezenţa ta…, nu ştiu cum s-o numesc. Ce zi superbă azi, mirifică, prin voi două: Cati şi Tine! Realizez efectiv, Carpe diem! Nu mai îndrăznesc, multe lucruri. Marilor bucurii, nu le trebuie prea mult! Îţi doresc, o frumoasă noapte dobrogeană! Onu, dobrogeanu! Sunt răsplătit, pentru vis frumos, cu melodia: Dobrogea-The Land between Water and Sun, şi „urarea de noapte cu Pace!” Este deja început de 1 martie,2010,ora00:43. Noapte bună, Madi! ( va urma)


.
2.

Madi

Iubită dobrogeană, floare
De-ai şti, ce mult visam
A noastră reaflare !
Intuiţia, mi-a purtat paşii, În oraşul de cuvinte, al Catiei Lupaşcu. Nu bănuiam ce potenţial de poveste, mă va întâmpina, între rândurile acestei făpturi, cu chip de zână, parcă de text vedic. Aici, am întâlnit-o pe Madi. Bărbia cuprinsă în potir de palme, părul negru, cuminte, sub boneţica albă, de doctoriţă-îngeriţă,expresia meditativă parcă, la ale vieţii rosturi, atrag delicat, şi irezistibil, atenţia. Nu cred să fiu înlănţuit de al iubirii farmec; simt însă, privindu-i făptura delicată, discret marcată de blânde gânduri, sublimul ingenuu, feminin. Închipuirea mea, o localizează în O mie şi una de nopţi. Însă nu doar înfăţişarea,marchează, într-un fel de neuitat, prezenţa acestei fapturi, ceva, mult mai specific feminin, o scoate într-o evidenţă, parcă de neuitat, în atenţia sufletului: exuberanţa ei muzicală, vivacitatea muzicii pe care o preferă, îndeamnă la meditaţie asupra frumosului care ne înconjoară: rima poetică şi armonia muzicală. S-a petrecut astfel: de Mărţişor, fetele îşi împart, spre audiere, melodii, pe gustul lor. Şi tocmai astfel de gusturi, reliefează structura lor de sensibilitate, bogăţia de emotivitate, situaţii, în măsură să înnobileze momentele vecinătăţii lor. Cu această ocazie, am avut bucuria ascultării concertului Anotimpurile de Vivaldi. Emotia traita, mi-a inspirat comentariul(sper să mă ajute să-l obţin, Cati Lupaşcu, Primarul Oraşului de cuvinte)

Colaborare 5. Fumatorul

Din cele 4000 de substanţe inhalate de un fumător, doar nicotina dă dependenţă, prin creşterea neurotransmiţătorilor cauzatori de plăcere:serotonina şi dopamina. Simultan, acţionează şi asupra sistemului endocrin, când prin efecte succesive derivate, se produce o senzaţie de liniştire a fumătorului. Odată instalată starea de dependenţă, prin încercarea de renunţare la fumat, apar simptome ca: iritabilitate, frustrare, mânie, anxietate, dificultăţi de concentrare, creşterea apetitului, ( care îi induce acestuia teama de îngrăşare), dureri de cap, crampe la stomac, scăderea pulsului, creşterea tensiunii arteriale. Este cunoscut faptul, că fumatul, prin nicotina conţinută în fumul de ţigară, produce afecţiuni grave: pulmonare, cardiovasculare, renale, diferite cancere (bucal, esofagian, pulmonar), iar prin urmările accidentelor cerebrale vasculare, invaliditate şi chiar pierderea vieţii. Întrucât, nicotina este o toxină mortală: o singură picătură de mărimea unui vârf de ac de nicotină lichidă, introdusă direct în sânge, ar fi fatală. Capacitatea de a renunţa la fumat este o problemă de tărie de caracter, în care femeia se dovedeşte mai puternică bărbatului, în faţa viciului. O cunoştinţă, medic veterinar, a făcut o experienţă edificatoare asupra faptului că nicotina produce cancer. Într-o vizită la o doamnă, care cu o ţigară nelipsită în mână, vorbea despre cât de mult iubeşte animalele, în cazul ei o pisică superbă, musafirul îi spune prevenitor, că poate ar trebui, ca de dragul pisicii, să renunţe la fumat. La refuzul categoric al gazdei, i-a cerut îngăduinţa să facă o experienţă asupra pisicii, privind efectul nicotinei. Totul sub privirea atentă a doamnei neîncrezătoare că ţigara, care-i producea atâta plăcere, ar fi o sursă de necazuri. A pus o ţigară, în puţină apă,şi a doua zi, soluţia uşor maronie obţinută, a injectat-o sub piele, pe spate, bietei pisici. După o săptămână, în locul injectării, a apărut o umflătură, de mărimea unui bob de fasole ulterior, dezvoltându-se. La biopsie, s-a constatat prezenţa unor celule canceroase. Din momentul acestei dovezi, doamna, înrăită într-ale fumatului, a renunţat imediat, la plăcerea acestuia. Acum, povestind, mă gândesc la posibilitatea ca din cele 4000 de substanţe chimice, conţinute în tutunul unei ţigări, în afara nicotinei, să existe probabil şi câteva, cu potenţial cancerigen. Este însă de remarcat cum se comportă două persoane, faţă de fumat. Doamna, văzând experienţa, a renunţat imediat. O altă cunoştinţă de-a mea, fumător, la fel de îndârjit, cu toate avertizmentele medicale, asupra pericolului de sclerozare a arterelor carotide, a continuat, să fumeze, până a făcut un accident vascular, din care s-a ales cu paralizia mâinii şi piciorului stângi. A decedat, după 7 ani, de suferinţă dramatică! Un alt aspect, la fel de tragic, a fost acela, că încă pe patul de suferinţă, în starea descrisă, tot simţea nevoia să tragă pe furiş, câte un fum de ţigară(17.02.2010)

LaLOKA

În timpul unui blog-duel, brusc, din senin parcă, apare un comentariu scurt, din câteva cuvinte, care îi admonestează pe protagoniştii acestuia(unul fiind chiar eu). Mă simt înlănţuit de tonul, eleganţa şi bunul simţ, care se degajă din mesaj. Răspund, atmosfera se încinge, bloggerul (patronul blogului) face un comentariu, pe care îl apreciez de indecent, la adresa “arbitrei noastre”, după care, întrerup vizitele virtuale. Îmi pare rău însă şi resimt, lipsa comentariilor acesteia, o prezenţă aparte în blogul respectiv. Deruta trece repede si scriu in blogul meu, articolul,care-i poartă pseudonimul de vizitator de blog (co-blogger):LALOKA.
Apariţie fantomatică, în timpul unui blog-duel; fler, sensibilitate,stil lapidar. Dispariţie asemenea, regretabilă! Oare cum arăta:-mică, vioaie, zglobie ca o pasăre colibri?-potrivită, gravă şi meditativă, ca un sfinx?- eclatantă, ca un grăunte de uraniu?- incitantă, ca un jet de feromoni?- de toate, cum trebuie?După percepţia vibratilă, simt că are ceva aparte.Să fie oare "nebunie la prima vedere?"A nu se gândi masculinist! (sîc! ). Universul este un ocean de vibraţii, iar noi.., noi…, ce suntem? Să fie nostalgie? (09.11.08).
La scurt timp, după postare, găsesc un comentariu, făcut de însăşi eroina articolului: LaLOKA spunea.. Adaugă acolo..surprinsă..wow!!!Nu credeam cî te-a impresionat atât de mult stilul meu...încât sa scrii un articol care să-mi poarte numele(fie el şi de lume virtuală)..şi am zis doar cuvinte.Mulţumesc, stimabile! 10 ianuarie 2009, 22:44
Îi răspund, cu numele de blogger:Solitaire spunea.. LaLoKA,Puţin timp în urmă, am citit în zodiac, pe Yahoo, că voi fi contactat de o persoană, pe care-mi doresc să o cunosc! Tu să fii? Firea ta trăieşte clipa emoţiilor plăcute? O face intens? Ai sa râzi, dar stilul tău, efectiv, mi-a impus. Dacă ai fost surprinsă, eşti o străină de tine însăţi! (precizez, de forţa ta lăuntrică). Si Arghezi a spus doar cuvinte. Dar,Cuvinte potrivite. Mai aştept fiorii aurei tale! Inevitabilo!
Aşa au arătat primele fulgere în virtual. Mecanismul emoţiei pornit, nu mai ştiu cum i-am descoperit blogul; o nouă explozie de constatări şi de admiraţie. Rapid, cu entuziasmul noutăţii, s-a dezvoltat o comunicare virtuală, cu evidente accente de simpatie reciprocă. Pe lângă casetele de comentarii, la articole, căsuţa poştală a fiecăruia, a început şi ea să se împlinească.
Dar inconsistenţa lumii virtuale, lipsită de suportul material al realităţii, şi-a spus decisiv cuvantul. Din senin, la un stupid capriciu masculin , toată gingăşia care se conturase pe parcursul commentariilor la articolele ei, s-a prăbuşit. Am rostit un fatidic, ” la revedere”, pe care nici eu nu l-am înţeles. Nedumerirea LALOKĂI, a fost pe măsură, dar cu o demnitate absolută. Nu ştiu ce vârstă avea; după vioiciunea tonului, părea o copilă alintată, dar dupa fermitatea deciziei de a nu mai reveni, mi s-a părut a aparţine, vârstei înţelepciunii de neclintit. Nu m-am gândit să încerc să-i înduplec ofensa produsă prin acel necugetat şi neaşteptat “la revedere”, fără alte explicaţii. Am pierdut legătura cu vechile ei articole (postări). A fost, ca şi cum, m-aş fi rătăcit de mine însumi. Acum, la clipa de sinceritate târzie, înţeleg ce mare greşeală, facem în viaţă, nestăpânindu-ne accesele de violenţă verbală. O prietenie, fie ea şi virtuală, este o împlinire, o incursiune în tainele sufletului. Reuşim astfel să vedem ce vulnerabili suntem, cât rău, ne poate face propria frământare sufletească. Conştientizăm, când deja, este prea târziu, şi nu mai putem repara! Regret pierderea legăturilor de blog ale LALOKĂI şi farmecul dialogurilor purtate, cu o naturaleţe neaşteptată, din partea celor care se privesc doar cu ochii minţii. Dacă, pe parcursul scrierii cărţii, voi recupera acele legături, le voi prezenta, ca pe cea mai fidelă mărturie asupra imaginii apropierii noastre noastre virtuale sufleteşti, nealterată de nimic din meschinăria vieţii zilnice. Este surprinzător, cum mintea se concentrează, în căutarea a ce este mai frumos de exprimat, din clipele trăite, cu câtă sinceritate caută prin labirintul construcţiei sale. Realizăm astfel, că darul cel mai de preţ, primit din ceruri, este tandreţea. In virtual, pe blog, eşti in oglindă, faţă-n faţă, cu tine: delicat, afectuos, atent faţă de interlocutor, şi astfel, de sine. Căutând cuvinte fara sonorităţi aspre, descoperi rima gingăşiei sufleteşti, poezia prieteniei, poemul vieţii. Şi LALOKA, s-a dovedit la înălţimea frumuseţii universului feminin, prin emulaţia către tandru, pe care a declanşat-o şi cultivat-o în sufletul meu! Şi ajuns în acest punct, constat, cu oarecare plăcere, că în virtual, făcând abstracţie de violenţa de limbaj, provocată de pasiunile revanşarde politic, se observă o estompare a durităţilor de limbaj, lucru meritoriu, în proporţie importantă, pentru armonizarea relaţţiilor sociale. Iar armonia socială, dincolo de o sensibilizare a interlocutorilor către starea de echilibru, poate contribui şi la gradul de civilitate al interlocutorilor din real. Astfel, fără un pronunţat caracter de determinare, dialogul pe blog, stabileşte, o reală stare de bunăvoinţă între participanţii respectivi, cu consecinţele implicite. Dar, marele ajutor primit de om prin procesul uitării, m-a ajutat şi pe mine, să mă absolv de pătimirea regretelor propriilor greşeli. Tot cu ajutorul neprecupeţit al unui blog, prin contribuabilii săi de idei şi substanţă sufletească, adecvată. (Sfarsit episod LALOKA.)

Colaborare2.Preinfarctul

O după amiază liniştită, dacă se poate numi astfel momentul între două urgenţe medicale. Brusc, liniştea este tulburată de vaierul unei doamne, pentru soţul său, lovit de un atac de inimă. Medicul de pe Salvare, a stabilit un preinfarct, in situaţie de internare urgentă!În urma discutării unor probleme financiare neplăcute, povesteşte însotitoarea pacientului, soţul, a simţit subit, cum ghiara necruţătoare a bolii, i-a înşfăcat irezistibil, inima. Soţia, vizibil afectată, îl mângîie, duios. Transportat în salon,domnişoara asistentă, de tură, o blondă cu ochi blânzi, de culoarea cafelei cu lapte, şi chipul, zâmbind la fel de liniştitor, ca un îndemn la o alinare confesivă, îl ia în primire, cu o atenţie, care-l face să uite parcă, amărăciunea bolii. Nu pregetă, să-şi încredinţeze oful acestui chip de înger, în halat alb. Căpitan de vas de cursă lungă, lipseşte mult de acasă. Într-o zi, îşi găseşte soţia, uşor schimbată. Află, că între timp, ea, a cunoscut un alt bărbat, de care s-a ataşat nefiresc de puternic. Nu mai poate trăi fără el. Soţul îi cere să se hotărască: ori..,ori…! Afectată de fermitatea tonului acestuia, soţia decide: nu pot, mai bine, divorţăm! Neaşteptându-se la o asemenea reacţie, lui, i se face rău; gheara, i se înfige în inimă, cade. A fost momentul chemării salvării. Într-un gest de compasiune, tânăra asistentă, îi mângâie involuntar,mâna. Un val de căldură i se revarsă în corp, ca în momentele de tandreţe, ale soţiei. Surprins, simte cum şocul ameninţării despărţirii, nu-l mai traumatizează; soţia lui, mai există, şi în altă formă, poate la fel de aparte, cum a cunoscut-o, până în momentul rătăcirii. Se linişteşte, şi o pace, necunoscută până atunci, îi învăluie fiinţa, alături de blânda asistentă. Viaţa îi apare într-o lumină nouă. Aşteaptă cu nerăbdare, vizita soţiei, să-i vorbească despre îngerul de asistentă. Dar mai însufleţit, se trezeşte, la gândul revederii matinale a acesteia, să-i surprindă privirea discret cercetătoare, gest pentru el, de o semnificaţie vitală. La vizita intens aşteptată, soţia, apare cu faţa uşor preocupată, fără a prevesti ceva bun. Îi spune, că s-a gândit mult, la viaţa lor minunată, dar nu poate rezista noii pasiuni. Calm, cu gândul la noul său ocrotitor, soţul îi răspunde degajat: bine, dupa externare, discutăm cum procedăm; să ştii că încep să te înţeleg; priveşte chipul minunat al asistentei; m-am îndrăgostit iremediabil de făptura ei, şi chiar dacă revii eu, tot îi voi aparţine. Cu ochii umezi, înţelegându-l, dar şi simţindu-se atât de repede înlocuită, soţia a plecat; şi, pentru prima oară, îmbrăţişarea iubitului, care o aştepta pe holul spitalului, nu i s-a mai părut de nelipsit.(12.02.2010)

Frumosul din om

Nu există nimic urât la om.Trebuie privit cu multă atenţie; mai ales expresia; ea spune totul, ea deschide calea către sufletul pitit în ungherele cele mai tainice ale fiinţei.Ceea ce pare urât, este de fapt frumos, retras la pavăza protectoare a aparenţelor. Un surâs, o mirare, un suspin, o clipire furişă, o uşoară încruntare, o privire concentrată pot dezvălui tot atâtea universuri sufleteşti, cât nu ai putea cuprinde cu mintea. De aceea am hotărât, să nu trec niciodată, indiferent, pe lângă splendorile ascunse de cei alături de care, soarta, îmi poartă paşii. Fiecare din această descoperire este o poartă sigură, spre bucurie, spre destindere reciprocă. Următoarea întâmplare, sper să releve părerea de mai sus. Eram într-o delegaţie, unde, întâmplător, am cunoscut printre altele o persoană, despre care nu puteai spune că este frumoasă. După aceeaşi convingere de mai sus, că fiecare are, avem ceva frumos, mi-am zis că trebuie neapărat să găsesc acel frumos. Privindu-i ochii, am văzut în ei o tristeţe fără cuvinte; era tristeţea izolării din cauza complexului de urâţenie. Spontan, m-am apropiat de ea, şi zâmbind, i-am întins mâna, întrebând-o scurt: Cine te-a supărat, te văd necăjită? Mă doare o măsea, mi-a raspuns. A urmat un schimb formal de cuvinte, şi fiecare ne-am văzut de treaba noastră. Seara, s-a organizat o mică distracţie: gustări, băutură şi dans. Eu nu prea le am cu dansul, dintr-un complex de timiditate. Am refuzat câteva persoane, şi-mi făceam de vorbă cu gazda, care era şi şeful fetei cu ochii trişti….Dansaţi? mă întreabă cineva, şi, fără să aştepte un răspuns, cu o mână fermă mă trage spre ringul de dans. Era tristuţa noastră. Şi, în unduirea languroasă a unui tangou, mi-a şoptit însufleţită: ştiţi, v-am minţit dimineaţă, nu mă durea măseaua; mă gândeam că iar nu mă va vedea nimeni; şi nu ştiu cum să vă mulţumesc, decât fiind sinceră! Bucuria perechii învăluite de tandreţea ritmului, era exprimată doar de strălucirea caldă a ochilor.(16.09.2009)

Diagnostic relativ

Departe de mine gândul, de a supune îndoielii precizia vreunui diagnostic medical. Prin acest titlu, vreau sa evidenţiez relativitatea existenţei noastre, faptul că fără a fi vorba de o predestinare, însăşi gândurile si trăirile noastre, pot imprima relativitate, unui diagnostic corect, bazat pe simptome, care nu admit nici un dubiu, la nivelul cunoştinţelor de specialitate actuale. Ideea să scriu cele ce urmează, mi- a venit în urma aflării din blogosferă, a unei ştiri, care mi-a dat cel puţin de reflectat asupra caracterului si personalităţii omului. Anume, că “o femeie a născut într-un wc, deşi fusese de două ori la ginecolog, care i-a spus că încă nu a început travaliul”. Ştirea, mi-a amintit de o altă întâmplare, când diagnosticul stabilit, a fost contrazis de reacţia ulterioară a organismului pacientului. Faptul s-a petrecut într-un tramvai, în timp ce mă întorceam de la serviciu. Şi anume, un călător, s-a scăpat pe el în pantaloni, şi spre alergia nasurilor îngrozite de mirosul urât, îşi făcea cruci deslânate, de mulţumire, că medicul n-a avut dreptate. Cum sunt destul de curios din fire, am ţinut să mă lămuresc: omul suferea de constipaţie cronică şi medicul i-a spus că doar operaţia îl ajută; şi l-a trimis acasă , în vederea unei internări, pentru a doua zi. Pe drumul spre casă, pacientul respectiv, fără nici un respect faţă de ştiinţa medicală, şi-a rezolvat problema, ca mai sus. Încerc o legătură imagistică, între cele două cazuri: să fi fost vorba de un factor alergen, relaxant pt muşchii născători ai femeii în cauză sau sfincterul anal al constipatului? Probabil, în aceeaşi manieră, să aibă loc vindecările miraculoase, când printr-o relaxare spontana a minţii, sau sistemului nervos aferent părţii bolnave, să intre în funcţiune, ceea ce se numeşte mintea celulelor, şi dezordinea locală, să fie înlăturată, printr-o restaurare a fiziologiei normale? Până cercetarea medicală îşi va da verdictul, asupra stării de fapt, cred că nu rămâne decât să respect normele de comportare conform aforismului de viaţă înţeleaptă, ”minte sănătoasă, în corp sănătos”.(24.09.2009)

Bibliotecara

Tot în legătură cu această colecţie, o cunoştinţă, care prefera sa frecventeze bibliotecile publice, mi-a povestit cea mai ciudată păţanie personală intimă, din care transpare misterul fragilităţii eternului feminin sau poate, a tăriei sale.
-Fiind cam zgârcit, îmi spune amicul meu, am preferat să iau cărţi de la bibliotecă, deşi prezintă inconvenientul că trebuie să-ţi programezi un anumit timp de lectura zilnic, de care uneori nu dispui, aşa că farmecul lecturii este ştirbit de graba cu care trebuie să termini cărţile împrumutate; mai prezintă însă un aspect, pe care mulţi nu ştiu să-l valorifice: emotia estetică declanşată de prezenta unei bibliotecare plăcute, care ştie să stimuleze setea de lectură, prin amabilitatea ei, prin capacitate de comunicare şi prin interesul pe care-l dezvoltă asupra cărţilor, la fiecare abonat al bibliotecii. Este, pur şi simplu, o infuzie de bucurie, ce are loc în timpul schimbului de impresii asupra cărţilor ce-i trec prin mână.
-Bine, care-i întâmplarea, îl intreb eu, grăbit să ascult, o poveste, care mi s-a părut că mă va scoate plăcut din frământarea ezitărilor mele.
-Nu mă zori, lasă-mi savoarea retrăirii clipelor despre care-ţi voi vorbi.
-Înteleg bine, este vorba despre ceva care te tulbură încă după mulţi ani?
-Poate glumesti, sper, dar te asigur, este vorba despre ceva la fel de frumos, ca însăşi sinceritatea, în toată splendoarea ei. Oricum, şi acum, după mulţi ani, retrăirea momentului, reînviată în subconştientul meu, îmi îmbujorează obrajii; simt nenumarate înţepături, care-mi înfioară toată fiinţa. Şi, ca să nu te mai ţin pe jar, lucrurile s-au petrecut astfel: ca de obicei, m-am dus la bibliotecă să cer nişte cărţi din BPT, titluri despre care auzisem că nu trebuie ratate. Dupa restituirea cărţilor împrumutate şi schimbul de impresii cuvenit, solicit cărţile pentru care venisem. Fiind oarecum de-al locului,obişnuiam să mi le aleg singur din rafturile doldora de cărţi. Faptul în sine, făcea parte din ritualul vizitei la biblioteca respectivă. Trebuie să-ţi spun, că era vorba de un spaţiu destul de redus, din două camere, cu câte trei rânduri de rafturi lungi de circa trei metri fiecare, la o distanţă de până la un metru, unele de altele. Cărţile, tot mai numeroase, în timp, erau îndesate unele în altele şi chiar suprapuse, aşa încât nu era uşoară găsirea sau scoaterea celor alese pentru împrumutul acasă. Întreb în care din rafturi să le caut, intru în spaţiul numit şi încep să mă uit după titlurile dorite, fără nici un spor însă; lumina palidă a becului din tavanul încăperii, nu-mi asigură vizibilitatea necesară citirii titlurilor. Depăşit şi jenat de propria-mi nereuşită, am rugat-o pe bibliotecară să mă ajute. Îndatoritoare, şi plină de zel, s-a dus direct la cartea dorită.În graba răspunsului rugăminţii mele, probabil considerându-mă una cu rafturile familiare ei, nu a apreciat bine spaţiul de trecere pe care prezenţa mea il micşorase, aşa că, întinzându-se după carte, m-a dezechilibrat vizibil.. Nu stiu ce mi-a venit, dar în timp ce-şi prezenta scuze pentru incident, i-am cuprins faţa în mâini şi am sărutat-o cu toată neîndemânarea momentului. Surprinsă parcă de neprevăzut, mi-a raspuns la fel de neaşteptat, dupa care, cărţile au fost martori înmărmuriţi şi discreţi ai unor scene fierbinţi cum poate doar în paginile lor se găseau. Învolburarea a fost de- a dreptul inconştientă; nu ne-am pus o clipă problema că uşa era descuiată şi puteam fi surprinşi de vreun cititor întârziat. A fost începutul unor momente periodice, spasmodice şi tăcute, după care, eram alte fiinţe. Totul a durat ani şi ani, până când Biblioteca şi-a încetat existenţa, prin demolarea clădirii în care era găzduită. Aş mai spune, că misterul eternului feminin mi s-a revelat după câteva întalniri, când n-a mai rezistat: ”ştii, mi-a plăcut tare mult de tine şi de felul tău de a fi; te doream, dar nu îndrăzneam să-ţi spun; mă temeam să nu gândeşti necuviincios despre mine”. ” Oricum, dacă mi-ai fi spus că mă placi, te-aş fi respins înciudată şi dezamăgită”. ” Gestul tău hotărât, cu adevărat bărbătesc”, i- aş zice, mi-a spulberat orice ezitare; şi mă simt împlinită” ! -Îţi imaginezi, ce copleşit am fost eu? Se pot oare uita asemenea momente? Orgolii fericit împlinite, am gândit eu, impresionat de cele auzite, fără să spun ceva, spre a nu tulbura farmecul clipei.

Profesoara

Mi-am amintit ceva asemănător, vizavi de sensibilitatea feminină, povestit de o altă cunoştinţă. Faptul s-a petrecut pe meleaguri străine, în care feminitatea predomină, în ciuda vicisitidinilor sociale cărora a trebuit să le facă faţă. Iar povestea amicului meu nu lasă loc de tăgadă asupra veridicităţii ei. Este vorba despre un caracter exotic, în context slav.
Prietenul meu tocmai plecase la studii, în străinătate; la Moscova. Ca toţi cei plecaţi în pripă, nu avea cunoştinţe consolidate de limba rusă.
La plecare a fost sfătuit de către unii care trăiseră momentul, să se împrietenească, imediat ce ajunge, cu o rusoaică, pentru primele deprinderi practice în vorbirea limbii ruse. Dar, să aibă grijă, să nu se îndrăgostească. Uşor de zis, greu de aplicat, la vârsta tentaţiilor irezistibile, pentru un bărbat în deplină vigoare. Dar ce nu face omul, când “s-a hotărât să subordoneze totul, scopului propus?”. Şi-a spus pur şi simplu: ”sau uit că sunt bărbat, sau renunţ la studii!”. Zis şi făcut. Ajunşi la Moscova, noii “aspiranţi la cercetarea ştiinţifică, au devenit centrul curiozităţii feminine, mult mai sensibilă la comunicare.
În schimbul inerent de zâmbete, spune prietenul, am observat o privire uşor umbrită poate de gândurile care i se perindau în spatele ochilor mari şi profunzi. M-a frapat curiozitatea caldă, cu care mă învăluiau. În glumă, mi-am zis că trebuie să fie tocmai sufletul de profesoară la care visasem înaintea plecării la Moscova. N-am rezistat să nu-i zâmbesc uşor amuzat, de ce repede mi s-a ivit în cale; şi poate intr-un gest de recunoştinţă, de a mă fi remarcat. Brusc, faţa i s-a înseninat, ca la primirea unei veşti bune. Legătura sufletească a fost instantanee. Fiind sâmbătă, seara era organizată o întâlnire pentru recuperarea după efortul din săptămâna care trecuse: se dansa, bufetul rece organizat ad-hoc de fete, asezonat cu povestirea momentelor recent petrecute şi încălzit cu păhărelele de vodcă, era urmat de dans, care continua până spre miezul nopţii, când, grupate pe afinităţi, perechile se retrăgeau discret, spre dormitoare, unde după caz, efuziunile sentimentale se desfăşurau nestingherite de orice indiscreţie. Se statornicise o regulă, devenită obişnuinţă: produsele erau procurate de băieţi, prepararea şi organizarea, erau apanajul fetelor. Sosirea noastră, fiind un moment special, noi eram invitaţi de onoare, centrul atenţiei generale. Trebuie să-ţi spun că ruşii sunt gazde foarte primitoare, momentul oricărei întâlniri fiind prilej de bucurie reciprocă, atât pentru gazde,cât şi pentru musafiri. Ca din întâmplare, la bufetul rece, vecina mea de masă era tocmai stăpâna privirii despre care ţi-am vorbit. Ne-am salutat destul de călduros, în ciuda stângăciei limbajului. Învăţasem câteva expresii, dar când să le folosesc, memoria, de frică, m-a părăsit. Salvarea, au fost păhărelele cu vodcă, date peste cap, obligatoriu, conform unei tradiţii ruseşti, în care, după fiecare toast, trebuiau băute complet. Şi toasturile n-au lipsit: de la urările de bun venit, la cele de succes şi prietenie, până când nu mai ştiai ce să născoceşti în entuziasmul efectelor alcoolului care, recunosc, ne înlănţuiseră, volens nolens,fără reproş. Mi-am descleştat maxilarele şi am turuit de parcă eram la concurs. Vecina mea, pe nume Ghelia- dezmierdat, după cum am aflat curând Ghelca, îmi ţinea discret isonul, protejându-mă de penibilul în care mă împingea entuziasmul bahic. Când s- a simţit depăşită în bunăvoinţa ei, m-a invitat fără nici un protocol: ”Să dansăm, poate te potoleşti!”. N-am să neg faptul că mi-a plăcut autoritarismul ei şi m-am lăsat învăluit în îmbraţişarea caldă a braţelor care cu aceeaşi energie, m-au purtat în vârtejul dansatorilor, la adăpostul mişcării cărora, mi-a dat de înţeles că soarta mea era pecetluită. Strângeri delicate de mână, unduiri calde ale corpului în ritmul frenetc al valsului, clipiri dese, după priviri intense ce, chipurile nu se vor surprinse, melodia entuziast îngânată în iureşul ameţitor al dansului, m-au surprins plăcut. Planurile mele de acasă se năruiau fără nici o rezistenţă. Sub efectul covârşitor al alcoolului, am cedat farmecelor dansante ale partenerei; mi-am propus ca în seara respectivă, măcar să rezist tentaţiilor afrodiziace. Şi, pe scurt, ne-am despărţit cu promisiunea că ne vom revedea a doua zi, după ce ne vom fi odihnit puţin. Ce să spun,
Până a doua zi, timpul mi s-a părut imposibil; parcă se oprise. Nerăbdarea mea de a începe lecţiile, crescuse în urma impactului destul de dur cu necunoşterea limbii ruse. Din cauza nerăbdării, nu mă recunoşteam. Eram altul.

Lecţiile

Întâlnirea, lipsită de entuziasmul primei zile, mi-a îngăduit să-i spun că doresc să-mi fie profesoara de rusă, în condiţiile pe care mi le impune ea, spre a nu-i deranja activitatea, ea fiind tot doctorand. Am decis să ne întâlnim o oră-două, seara, la fiecare dintre noi, după cum ne permitea spaţiul disponibil, ca să nu deranjăm colegii de cameră. Lecţiile au început chiar în seara în care am discutat şi au decurs astfel, încât după şase luni de prezenţă în Moscova, am reuşit să devin translatorul unei delegaţii de specialişti din domeniul meu profesional, lăsând o impresie foarte bună. Eşti cu siguranţă nerăbdător să ştii cum ne-am comportat în plan emoţional. Te asigur că la fel de bine, timp de trei sau patru săptămâni, până într-o seară când, colegul meu de cameră m-a anunţat că pleacă în delegaţie pentru două săptămâni, aşa că o să pot învăţa nestingherit, cât voi dori. Viaţa organizată şi perseverenţa de până atunci, mi-au îngăduit progrese care să-mi pemită să lucrez lejer cu dicţionarul, fără să o mai deranjez peGhelca.
I-am comunicat şi ei vestea, la aflarea căreia, chipul i-a a redevenit preocupat, ca în prima zi. Seara ne-am întâlnit ca de obicei, dar ceva nu mergea. Nedumerit, i-am luat mâna şi am întrebat-o ce se întâmplă, dacă am supărat-o cu ceva. “Nu, nu-i nimic, la mine-i problema!” Şi, până să mai spun ceva, a izbucnit în hohote de plâns,sprijinindu-şi braţele şi capul pe umărul meu. “Asa de mult, am asteptat clipa asta!”. ”M-a durut cumplit, indiferenţa ta din prima seară!”, ”nici nu stiu, de ce am acceptat să te ajut”.
Copleşit de dramatismul clipei, m-am desprins cu grijă din strânsoarea braţelor Ghelcăi, încercând să mă ridic de pe scaun. Crezând probabil că vreau să plec, reacţia ei nu poate fi descrisă. Cu vocea sugrumată de emoţie, s-a năpustit asupra mea, cu o nouă încleştare, aproape strigând: “nu, nu pleca , nu vreau să te pierd din nou!”. Ce a urmat, nu-mi mai amintesc. Reţin că la reluare, lecţia a mers greu, de parcă eu eram
profesorul. Am petrecut noaptea impreună; prima mea noapte mongoleză. Am uitat să-ţi spun că Ghelca era buriat-mongolă, o minoritară din fosta U.R. S. S. A doua zi când să repet dupa caiet, gramatica nu avea nici o noimă. Minţile noastre fuseseră într-o rătăcire absolută. Am renunţat la lectia respectiva. Am preferat sa reflectez asupra a ceea ce am considerat a fi “demnitatea în suferinţă a fragilului suflet feminin”. Prietenia care ne-a legat atunci, seara, a fost un model pentru toţi. Nu ştiu: o mai trăi, oare? După cum am cunoscut-o, doar un accident stupid, putea să-i ia viaţa!
Cu aceste cuvinte, colegul meu a tăcut, parcă aflat într-un moment de meditaţie.
Povestea lui m-a copleşit. Ce viaţă interesantă a trăit! Am simţit că vorbele sunt de prisos.

ASIGURATA

Greu ne dăm seama, şi adeseori, destul de târziu, că aşa zisele neplăceri, din cauza cărora ne întunecăm viaţa, sunt doar urmarea gândurilor, care ne frământă, ca şi cum, scenele pe care mintea, ni le înfăţişează, s-ar petrece aievea. De aici, suferinţe închipuite, nelinişti şi tulburări care ne îmbolnăvesc trupul şi sufletul. M-a ferit Dumnezeu, de astfel de rătăciri ale minţii, cu toată firea mea sensibilă. Am văzut in viaţă, victime reale ale unor astfel de năluciri ale minţii, crezând că totul se reducea la ceea ce gândeau în momentele de necontrol ale acesteia, momente ce-şi spuneau nefast cuvântul asupra bietelor trupuri, în curând, epave în derivă, pe apele învolburate ale vieţii. Lucram la Consiliul Judeţean Galaţi, pe atunci, Sfatul Popular. Biroul meu se afla într-o clădire anexă a acestei instituţii. Sub acelaş acoperiş, îşi avea sediul, Comisia medicală de expertiză a pensionarilor pe motive de boală. Doar cu o asemenea vecinătate, poţi vedea câtă suferinţă există lângă tine, fără să-ţi dai seama, că totuşi, eşti un caz fericit, cu toate grijile şi frământările pe care ţi le născoceşti singur. Deseori, pacienţii acestei comisii ne vizitau, pentru un pahar cu apă, sau un loc de repaus, până să le ajungă rândul. Într-o zi, cu aceleaşi doleanţe, ne-a vizitat o tânără, pe care n-ai fi bănuit-o, un pacient, printre ceilalţi. Văzând-o nehotărâtă în uşă, i-am zâmbit, şi am invitat-o să –şi spună păsul. Observasem de mult, cât contează un zâmbet adresat cuiva, sau chiar ţie, într-un moment de cumpănă. Încurajată, s-a apropiat de biroul meu, şi mi-a cerut o coală albă, pe care să scrie o cerere. Am servit-o şi i-am oferit biroul liber al unui coleg, plecat în delegaţie. S-a aşezat, a început să scrie, a greşit, mi-a cerut altă hârtie, pe care la fel, a aruncat-o la coş, şi nervoasă, cu vorbele: nu pot să-i scriu nici două rânduri, a plecat, la fel de enigmatică, precum apăruse. Aproape ne împrietenisem, prin micile ajutorări pe care i le puteam oferi: o coală şi pix de scris, un scaun, un zâmbet şi întrebarea banală: “ce mai faceţi?” Venea la colţul biroului meu, de care se sprijinea cu coapsele strânse, de parcă le-ar fi etalat rotunjimea. Mi-a observat privirea lacomă, cu care le apreciam armonia formelor, şi într-o zi, mi-a spus direct: “dacă-ţi plac, putem să ne plimbăm prin oraş,când eşti liber!” Am evitat un răspuns clar…. Adevărul, este că, nu mi-ar fi displăcut o plimbare cu o făptura, care în afară de momentele de agitaţie, din momentul când încerca să scrie, nu părea a fi pacienta Comisiei amintite. Puţin mai scundă decât mine, plinuţă, cu figura foarte blândă şi graiul pe măsură, nu o refuzam, dacă nu i-aş fi aflat drama sufletească, de la o cunoştină ocazională, aşteptând, la aceeaşi comisie. Fata,învăţătoare într-o localitate nu departe de Galaţi, se îndrăgostise pe tren de un tânăr, care nu merita o asemenea şansă. Relaţia lor a durat, până când acesta, i-a spus că nu mai pot fi prieteni, el urmând să se căsătorească, în curând. Şi politicos, convins că s-a achitat onorabil de obligaţie , şi-a luat la revedere, chiar în sala de aşteptare a Gării din Galaţi unde, pare-se pornise marea ei pasiune, pentru el. Era într-o după amiază, când înserarea, se lasă curând. Tulburată de brutalitatea despărţirii, ea nu-şi mai aminteşte ce s-a întâmplat. Au găsit-o a doua zi, în preajma Gării, umblând şi vorbind, fără noimă, despre cel care o părăsise. A fost pensionată vremelnic, medical, părinţii, tot învăţători, sperând că se va produce o minune, cu odrasla lor. Nu m-am simţit în stare să-i accept invitaţia. Starea sănătăţii ei, iluziile care şi le-ar fi făcut, nesiguranţa unei ameliorări , mi-au produs un moment de laşitate, si am declinat invitaţia. De altfel, în curând, şi eu, m-am căsătorit, după ce m-am mutat la un alt serviciu.Nu am mai aflat nimic despre ea, dar ca o lecţie, mi-o amintesc, ori de câte ori , mintea mea, o ia razna, în probleme mai mult, sau mai puţin sufletesti!(21.09.2009)