miercuri, 13 ianuarie 2010

ROXANA

Am vorbit despre universul mirific al “eternului feminin”.
Sumbră însă, devine aceeaşi diafană făptură, când obsesia pasiunii se manifestă asupra existenţei unui specimen insensibil oricărui demers sufletesc, nobil. Sau poate, în ceea ce voi arăta, este vorba doar de o confirmare a “iubirii nepătrunse”, care în condiţii normale, s-ar desfăşura la cea mai înaltă vibraţie, echivalentă fericirii.
Persoana în cauză, pe nume Roxana, a făcut o fixaţie pentru soţul său. Individul, penibil de calificat, a profitat de conjunctura iubirii naive a Roxanei, care l-a tolerat în postura de întreţinut, până când şansa îl va ajuta să-şi găsească un loc de muncă pe moftul lui:comod şi bine plătit. Roxana n-a dat atenţie faptului, că în rarele ocazii de angajat, venea acasă târziu de la serviciu, cu miros de alcool bine impregnat în haine şi în respiraţie. Până într-o zi, când o citaţie de la tribunal, i-a deschis ochii asupra faptului că el, nu numai că nu-şi va aduce obolul cuvenit în bugetul familiei, care crescuse cu încă un suflet, dar va trebui să şi plătească fraudele din gestiunea prăduită a patronului care-l angajase din milă, la insistenţele Roxanei. S-a confirmat vorba că “dragostea iartă”, şi Roxana a achitat paguba, salvându-şi odrasla de la perspectiva unei perioade de reflecţie forţată asupra răului care o bântuia. Sau, poate spre a nu-şi ştirbi prestigiul statutului social. Merită spus, spre elogiul feminităţii Roxanei, că nimeni, în afară de familie- a lui şi a ei-nu a scos o vorbă, despre drama care se consuma în sufletul ei.Şi poate că din această mândrie, prost înţeleasă, şi-a extras impresia aberantă Bos (să-i spunem Bos, de la Bos Primigenius) că îşi poate continua existenţa parazitară pe salariul, şi aşa modest de profesoară de liceu al Roxanei. Necazul ei, în perpetuarea indiferenţei lui Bos, provenea şi din motivul că Roxana crescuse fără tată; nu din vina ei, copii nu au nici un aport la rătăcirea părintelui sau părinţilor care se despart, lăsându-şi micuţii pe drumurile indiferenţei sufletesti; pentru că, suferinţa sufletească este impalpabilă; se resimte, la ani mulţi după, sub forma unor ciudăţenii care nu-şi găsesc explicaţia; sufletul, acest misterios nivel al existenţei, nefiind încă descifrat cum se cuvine. Cunoaşterea umană a atins culmi nebănuite cândva, dar ca în proverbul că “cizmarul nu-şi dă seama că are încălţămintea nereparată” omul nu realizează că psiho-mental încă nu se cunoaşte pe sine. În acest moment al reflecţiei, percep senzaţia că “sublimul etern feminin” constituie de fapt un nivel superior pe care indiferenţa noastră într- ale cunoaşterii sufletului nu a ştiut să o aprecieze tocmai în diferendele familiale, catalogate superficial în sintagma “nepotrivire de caracter”. L-am cunoscut, prin ciudăţeniile vieţii pe tatăl Roxanei. Nu mi-a părut un superficial şi nici un infatuat din categoria celor care minimalizează valoarea şi importanţa socio-umana a femeii. Ba, gândindu-mă mai atent, înclin să cred că este un bărbat delicat, fără nimic peiorativ în aprecierea statutului spiritual feminin. Poate că şi din faptul că la capitolul noţiunilor ”minte,emoţii, suflet” era destul de confuz, în ciuda eforturilor sale de a le discerne. Îmi amintesc chiar, că prin natura profesiunii noastre, am avut ocazia unor îndelungi confesiuni; mai ales din partea lui,eu fiind o fire introvertită, chiar rigidă în descătuşarea mărturisirilor.Dar,viaţa, este atât de complexă! Pare-se că Bos era greu de cap, si destul de inert, fata de bunăvoinţa Roxanei. Situaţia cu delapidarea altei gestiuni s-a repetat, crescând şi valoarea despăgubirilor. Roxana a căzut pe gânduri, a început să se teamă că individul să nu le vândă locuinţa; ea şi fetiţa ar fi fost în situaţia, de a rămâne fără casă. Timpul a trecut, fata a crescut, a absolvit o facultate. Se impunea acut problema protejării locuinţei de inconştienţa individului căzut periculos în patima băuturii şi a galantoniei; începuse să ia bani din casă şi să-i cheltuie cu femei din categoria lui. Situaţia părea fără ieşire, când Providenţa le-a oferit-Roxanei şi fetiţei- o şansă nesperată: a sosit o nouă citaţie pentru Bos: împrumutase nişte bani, cărora le sosise scadenţa, el nefiind solvabil. Se punea problema arestării şi după proces, în caz de neachitare, a Puşcăriei. Roxana a devenit inflexibilă; i-a spus scurt: “renunţi la locuinţă sau faci puşcărie!”, altfel, nu te mai ajut. Prins la strâmtoare, individul a dat înapoi. Cu acordul lui, în calitate de coproprietar, apartamentul lor, a fost trecut în proprietatea fiicei lor, nemaifiind astfel expus înstrăinării, fara acordul ecesteia! Roxana s-a îndatorat la Bancă, şi pentru apartamentul fetiţei, şi în iluzia că lui Bos ii va veni mintea cea de pe urmă. În zadar, escapadele s-au reluat, jignirile au crescut; la fel, şantajul ameninţării cu divorţul, dacă i se mai reproşează păcatele extraconjugale. Când Roxana încearcă un moment de tandreţe, o respinge grosolan. Altfel spus, cinismul a atins cote sadice. Iar Roxana preferă să aştepte, poate el îi va înţelege dragostea si spiritul de sacrificiu. În acest moment, intervine o nouă ciudăţenie sub forma: mai bine să-l ştiu mort, decât în braţele alteia, aşa că o las mai moale cu reproşurile. Cum s-ar zice, destul de absurd însă, ”rău cu rău, dar mai rău fără el”. Măcinată de orgoliul exacerbat în încercarea de a-şi salva căsnicia, sănătatea Roxanei a început să cedeze: a scăzut în greutate, nervii nu mai suportă să audă vreun sfat pentru rezolvarea dilemei în care se zbate; în asemenea momente, reacţia ei este dură, până la întreruperea discuţiei sau chiar a relaţiei respective. Unei cunoştinţe, care i-a vorbit despre divorţul cuiva, i-a replicat sec: ”ce tâmpenie!”. Cineva s-a gândit la un artificiu: să aranjeze apropierea de ea, a unui bărbat, poate fixaţia va slăbi într-atât încât să renunţe la idea absurdă de a insista ca el sa-i aparţină. Încercarea nu a reuşit. Roxana şi-a pierdut atât de mult încrederea în sine, în feminitatea ei, încât nu admite că ar putea fi subiect de atracţie fizică pentru vreun bărbat; cu alte cuvinte: “ori cu el, ori cu nimeni!”; ”cum să-l abandonez în braţele altora, după ce m-a parazitat cel puţin 25 de ani?”.Şi decizia: “îl păstrez cu orice preţ!” Rezultatul: sănătatea lasă tot mai mult de dorit, căderea nervoasă se accelerează, din fata frumoasă care era cândva, Roxana devine o amintire. Şi nimeni nu o poate ajuta fără dorinţa ei.
Se complace parcă în rolul pasiv de victimă. Ce va urma?(25.09.2008)

2 comentarii:

silavaracald spunea...

O bâtrâneţe urâtă. Asta va urma.
Iubirea a dispărut de mult dintre ei. Îi mai leagă doar resentimentele. El o va mai parazita cât va mai putea, ea va suporta stoică, după care, la senectute, îi va otrîvi bruma de viaţă pe care o mai are el, pentru că ştiindu-l de acum la cheremul ei, îi va turna în cap toate zoaiele pe care şi le-a adunat în suflet atâta amar de ani. Cam asta se va întâmpla, cred.

Onu Ionescu spunea...

@Slvc,

Viata,cu abundenta sa de greseli, pare a da si alte solutii, sub forma unei justitii, unde totul se plateste, similar legii energiei, cand transformarea, sterge orice urma.Mai proverbial, pana la urma, se alege praful!
In Ancheta,transpare un astfel de argument.