duminică, 17 ianuarie 2010

ASIGURATA

Greu ne dăm seama, şi adeseori, destul de târziu, că aşa zisele neplăceri, din cauza cărora ne întunecăm viaţa, sunt doar urmarea gândurilor, care ne frământă, ca şi cum, scenele pe care mintea, ni le înfăţişează, s-ar petrece aievea. De aici, suferinţe închipuite, nelinişti şi tulburări care ne îmbolnăvesc trupul şi sufletul. M-a ferit Dumnezeu, de astfel de rătăciri ale minţii, cu toată firea mea sensibilă. Am văzut in viaţă, victime reale ale unor astfel de năluciri ale minţii, crezând că totul se reducea la ceea ce gândeau în momentele de necontrol ale acesteia, momente ce-şi spuneau nefast cuvântul asupra bietelor trupuri, în curând, epave în derivă, pe apele învolburate ale vieţii. Lucram la Consiliul Judeţean Galaţi, pe atunci, Sfatul Popular. Biroul meu se afla într-o clădire anexă a acestei instituţii. Sub acelaş acoperiş, îşi avea sediul, Comisia medicală de expertiză a pensionarilor pe motive de boală. Doar cu o asemenea vecinătate, poţi vedea câtă suferinţă există lângă tine, fără să-ţi dai seama, că totuşi, eşti un caz fericit, cu toate grijile şi frământările pe care ţi le născoceşti singur. Deseori, pacienţii acestei comisii ne vizitau, pentru un pahar cu apă, sau un loc de repaus, până să le ajungă rândul. Într-o zi, cu aceleaşi doleanţe, ne-a vizitat o tânără, pe care n-ai fi bănuit-o, un pacient, printre ceilalţi. Văzând-o nehotărâtă în uşă, i-am zâmbit, şi am invitat-o să –şi spună păsul. Observasem de mult, cât contează un zâmbet adresat cuiva, sau chiar ţie, într-un moment de cumpănă. Încurajată, s-a apropiat de biroul meu, şi mi-a cerut o coală albă, pe care să scrie o cerere. Am servit-o şi i-am oferit biroul liber al unui coleg, plecat în delegaţie. S-a aşezat, a început să scrie, a greşit, mi-a cerut altă hârtie, pe care la fel, a aruncat-o la coş, şi nervoasă, cu vorbele: nu pot să-i scriu nici două rânduri, a plecat, la fel de enigmatică, precum apăruse. Aproape ne împrietenisem, prin micile ajutorări pe care i le puteam oferi: o coală şi pix de scris, un scaun, un zâmbet şi întrebarea banală: “ce mai faceţi?” Venea la colţul biroului meu, de care se sprijinea cu coapsele strânse, de parcă le-ar fi etalat rotunjimea. Mi-a observat privirea lacomă, cu care le apreciam armonia formelor, şi într-o zi, mi-a spus direct: “dacă-ţi plac, putem să ne plimbăm prin oraş,când eşti liber!” Am evitat un răspuns clar…. Adevărul, este că, nu mi-ar fi displăcut o plimbare cu o făptura, care în afară de momentele de agitaţie, din momentul când încerca să scrie, nu părea a fi pacienta Comisiei amintite. Puţin mai scundă decât mine, plinuţă, cu figura foarte blândă şi graiul pe măsură, nu o refuzam, dacă nu i-aş fi aflat drama sufletească, de la o cunoştină ocazională, aşteptând, la aceeaşi comisie. Fata,învăţătoare într-o localitate nu departe de Galaţi, se îndrăgostise pe tren de un tânăr, care nu merita o asemenea şansă. Relaţia lor a durat, până când acesta, i-a spus că nu mai pot fi prieteni, el urmând să se căsătorească, în curând. Şi politicos, convins că s-a achitat onorabil de obligaţie , şi-a luat la revedere, chiar în sala de aşteptare a Gării din Galaţi unde, pare-se pornise marea ei pasiune, pentru el. Era într-o după amiază, când înserarea, se lasă curând. Tulburată de brutalitatea despărţirii, ea nu-şi mai aminteşte ce s-a întâmplat. Au găsit-o a doua zi, în preajma Gării, umblând şi vorbind, fără noimă, despre cel care o părăsise. A fost pensionată vremelnic, medical, părinţii, tot învăţători, sperând că se va produce o minune, cu odrasla lor. Nu m-am simţit în stare să-i accept invitaţia. Starea sănătăţii ei, iluziile care şi le-ar fi făcut, nesiguranţa unei ameliorări , mi-au produs un moment de laşitate, si am declinat invitaţia. De altfel, în curând, şi eu, m-am căsătorit, după ce m-am mutat la un alt serviciu.Nu am mai aflat nimic despre ea, dar ca o lecţie, mi-o amintesc, ori de câte ori , mintea mea, o ia razna, în probleme mai mult, sau mai puţin sufletesti!(21.09.2009)

4 comentarii:

silavaracald spunea...

Înclin să cred că nu avea totuşi o formă gravă de boală, în ciuda prognosticului care se bănuieşte a fi rezervat, pe termen lung. Probabil o nevroză/psihoză maniaco-depresivă. Îţi înţeleg reţinerea. În general, când te apropii de o fiinţă de sex opus, te gândeşti cu câţiva paşi înainte: ce-ar fi dacă... În acel "dacă" tu ai întrevăzut şi spectrul bolii transmisibile la urmaşi. Ai judecat ca o persoană cu bun simţ, dar, mai ales onestă. Poate că altul în locul tău ar fi profitat de invitaţia voalată a fetei, născută poate şi dintr-o uşoară lipsă de discernământ, după care s-ar fi făcut că nu o mai cunoaşte. Cred că e mai bine aşa; ai cruţat-o de încă o suferinţă.

onu Ionescu spunea...

@slvc,
Nu mă aşteptam, ca din necazul relatat al cuiva, să transpară bunul simţ si onestitatea personale.Mulţumesc, mi-ai deschis ochii asupra unor faţete caracteriale, la care eu nu m-am gândit.Asta-mi confirmă ipoteza relativ feministă, că femeia este mai evoluată în aprecierile asupra bărbatului.Atunci, ce să se întâmple pe parcurs, de totul se transformă în atâtea nefericiri?

silavaracald spunea...

Dar femei fericite nu ai întâlnit?
Dar băiatul ăla de-o dădu pe băutură din cauza bisexualei, era femeie?
Cred că suntem oameni cu toţii, supuşi greşelilor. Putem judeca mai bine când e vorba de alţii decât de noi. Sunt convinsă că şi eroina din povestea precedentă, în discuţiile cu amicele, ştia să le dea sfaturi bune, dar când era vorba să le aplice la viaţa personală, subiectivismul era mai puternic decât bunul simţ. Cam asta cred eu. Poate mă înşel.

Onu Ionescu spunea...

@slvc,
Incep sa ma sfiesc; parca as fi la examen.Ca la biletel, iti raspund pe puncte:
1.Nu era o femeie,era o ruda de-a mea, unul din doi.Al doilea, un var secundar,a fost mai dramatic:la primirea scrisorii din partea prietenei, ca totul s-a terminat,a baut Verde de Paris, si l-au gasit inconjurat de corespondenta ei.
2.Am avut si intalniri, reciproc fericite.Maine, acum e tarziu, postez 1-2 povestiri; iar alta,speciala, nescrisa, a fost o armeanca, la Moscova,care cand se intalnea cu mine, spunea colegelor, ca merge la Concert.Pare prea fantezista, si n-am scris-o.
3.Cred ca Necunoscuta, a fost un caz prea trist, sa-l pot analiza, cum incerci tu.Poate ,ai dreptate?PS:I-am dat, cu recomandarea de rigoare, linkul blogului tau, lui Cristian Alvalia. Sebra, poate sa-ti transmita comentariul respectiv!Somn usor!